Viaţa din belşug
Scrisoare a Sfântului Părinte Leon al XIV-lea
despre valoarea sportului
|
| © Vatican Media |
Cu ocazia Jocurilor Olimpice de Iarnă a XXV-a ediţie, care se vor desfăşura la Milano şi Cortina d’Ampezzo între 6 şi 22 februarie, şi a Jocurilor Paralimpice a XIV-a ediţie, care se vor desfăşura în aceleaşi locaţii între 6 şi 15 martie, aş dori să transmit salutul şi urarea tuturor celor implicaţi direct şi, în acelaşi timp, să profit de această ocazie pentru a oferi o reflecţie destinată tuturor. Practica sportivă, o ştim, poate fi de natură profesională, extrem de specializată: în această formă, corespunde unei vocaţii a câtorva, chiar dacă inspiră admiraţie şi entuziasm în inima multora, care vibrează în ritmul victoriilor sau înfrângerilor sportivilor. Însă practica sportivă este o activitate comună, deschisă tuturor şi sănătoasă pentru trup şi pentru spirit, până la punctul de a constitui o expresie universală a umanului.
Sportul şi construirea păcii
Cu ocazia Jocurilor Olimpice trecute, predecesorii mei au subliniat modul în care sportul poate juca un rol important pentru binele omenirii, îndeosebi pentru promovarea păcii. În 1984, de exemplu, Sfântul Ioan Paul al II-lea, adresându-se tinerilor sportivi din întreaga lume, a citat Carta Olimpică[1], care consideră sportul ca factor de "o mai bună înţelegere reciprocă şi de prietenie, pentru a construi o lume mai bună şi mai paşnică". El i-a încurajat pe participanţi cu aceste cuvinte: "Faceţi din întâlnirile voastre un semn emblematic pentru întreaga societate şi un preludiu la acea nouă eră, în care popoarele «nu vor mai ridica sabia unii împotriva altora» (Is 2,4)"[2].
În acest cadru se încadrează Armistiţiul olimpic, care în Grecia antică era un acord menit să suspende ostilităţilor înainte, în timpul şi după Jocurile Olimpice, aşa încât sportivii şi spectatorii să poată călători liber şi competiţiile să se poată desfăşura fără întreruperi. Instituirea Armistiţiului izvorăşte din convingerea că participarea la competiţii reglementate (agones) constituie un drum individual şi colectiv către virtute şi excelenţă (aretē). Atunci când sportul este practicat în acest spirit şi cu aceste condiţii, acesta promovează maturizarea coeziunii comunitare şi a binelui comun.
Războiul, dimpotrivă, se naşte dintr-o radicalizare a dezacordului şi a refuzului de a coopera unii cu alţii. Adversarul este atunci considerat un duşman mortal, care trebuie izolat şi, eventual, eliminat. Dovezile tragice ale acestei culturi a morţii sunt sub ochii noştri – vieţi frânte, vise spulberate, traumele supravieţuitorilor, oraşe distruse – ca şi cum convieţuirea umană ar fi redusă superficial la scenariul unui joc video. Dar acest lucru nu trebuie să ne facă niciodată să uităm că agresivitatea, violenţa şi războiul sunt "întotdeauna o înfrângere pentru omenire"[3].
În mod potrivit, Armistiţiul olimpic a fost recent repropus de Comitetul Olimpic Internaţional şi de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Într-o lume însetată de pace, avem nevoie de instrumente care "să pună capăt abuzului de putere, manifestării forţei şi indiferenţei faţă de lege"[4]. Încurajez cu tărie toate naţiunile, cu ocazia Jocurilor Olimpice şi Paralimpice de Iarnă care vor urma, să redescopere şi să respecte acest instrument al speranţei care este Armistiţiul olimpic, simbol şi profeţie a unei lumi reconciliate.
Valoarea formativă a sportului
"Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug" (In 10,10). Aceste cuvinte ale lui Isus ne ajută să înţelegem interesul Bisericii pentru sport şi modul în care creştinii îl abordează. Isus a pus întotdeauna persoanele în centru, a avut grijă de ele, dorind pentru fiecare dintre ele plinătatea vieţii. Din acest motiv, aşa cum a afirmat Sfântul Ioan Paul al II-lea, persoana umană "este prima cale pe care Biserica trebuie să o parcurgă în împlinirea misiunii sale"[5]. Prin urmare, persoana, conform viziunii creştine, trebuie să rămână întotdeauna în centrul sportului în toate exprimările sale, chiar şi în cele de excelenţă competitivă şi profesională.
Dacă ne uităm bine, o temelie solidă pentru această conştientizare se găseşte în scrierile Sfântului Paul, cunoscut ca apostolul neamurilor. În vremea când scria el, grecii aveau de multă vreme tradiţii atletice. De exemplu, oraşul Corint sponsoriza jocurile istmice la fiecare doi ani, încă de la începutul secolului al VI-lea î.C.; din acest motiv, scriindu-le corintenilor, Paul a folosit imagini sportive pentru a-i introduce în viaţa creştină: "Nu ştiţi voi – a scris el – că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi! Orice atlet renunţă la toate. Ei o fac aceasta pentru a primi o coroană pieritoare. Însă noi pentru una nepieritoare" (1Cor 9,24-25).
Conform tradiţiei pauline, mulţi autori creştini au folosit imagini atletice şi metafore pentru a descrie dinamicele vieţii spirituale; şi aceasta, până astăzi, ne face să reflectăm asupra unităţii profunde între diferitele dimensiuni ale fiinţelor umane. Deşi nu lipsesc, în epocile trecute, scrieri creştine - influenţate de filozofii dualiste – care au o viziune destul de negativă despre corp, filonul principal al teologiei creştine a subliniat bunătatea lumii materiale afirmând că persoana este unitate de trup, suflet şi spirit. De fapt, teologii din antichitate şi din Evul Mediu au respins cu tărie doctrinele gnostice şi maniheiste, tocmai pentru că ele considerau lumea materială şi corpul uman ca fiind intrinsec rele. Conform acestor concepţii, scopul vieţii spirituale ar consta în eliberarea de lume şi de corp. Dimpotrivă, teologii creştini au făcut apel la convingerile fundamentale ale credinţei: bunătatea lumii create de Dumnezeu, faptul că Cuvântul s-a făcut trup şi învierea persoanei în armonia sa de trup şi suflet.
Această înţelegere pozitivă a realităţii fizice a favorizat dezvoltarea unei culturi în care corpul, unit cu spiritul, era pe deplin implicat în practicile religioase: în pelerinaje, în procesiuni, în dramele sacre, în sacramente şi în rugăciune care foloseşte imagini, statui şi diferite forme de reprezentare.
Odată cu ascensiunea creştinismului în Imperiul Roman, spectacolele sportive tipice culturii romane – în special luptele dintre gladiatori – au început să-şi piardă treptat relevanţa socială. Cu toate acestea, perioada medievală a fost marcată de apariţia unor noi forme de practică sportivă, cum ar fi turneele cavalereşti, asupra cărora Biserica şi-a concentrat atenţia etică proprie, contribuind şi la reinterpretarea lor într-o cheie creştină, după cum o demonstrează predica abatelui sfânt Bernard de Clairvaux.
În aceeaşi perioadă, Biserica a recunoscut valoarea formativă a sportului, datorită şi contribuţiei unor figuri precum Hugo de Saint Victor şi Sfântul Toma de Aquino. Hugo, în lucrarea sa Didascalicon, a subliniat importanţa activităţilor gimnastice în programa de studii, contribuind la plăsmuirea sistemului educaţional medieval[6].
Reflecţia Sfântului Toma de Aquino asupra jocului şi asupra exerciţiilor fizice a subliniat "moderaţia" ca trăsătură fundamentală a unei vieţi virtuoase. Potrivit lui Toma, moderaţia nu priveşte numai munca sau ocupaţiile considerate serioase, ci necesită şi timp pentru joc şi odihnă. Toma de Aquino scrie: "După cum spune Augustin: «Te implor, acordă-ţi uneori o pauză: căci se cuvine ca omul înţelept să relaxeze uneori tensiunea atenţiei aplicate muncii». Or, această relaxare a minţii de la muncă constă în cuvinte şi acţiuni de joc. Prin urmare, se cuvine ca omul înţelept şi virtuos să recurgă uneori la ea"[7]. Toma recunoaşte că persoanele joacă pentru că jocul este o sursă de plăcere şi, prin urmare, îl practică de dragul lui. Răspunzând la o obiecţie conform căreia un act virtuos trebuie să fie îndreptat către un scop, el observă că "acţiunile de joc nu sunt îndreptate către un scop extern, ci numai către binele celui care joacă, în măsura în care sunt plăcute sau oferă înviorare"[8]. Această "etică a jocului" dezvoltată de Toma de Aquino a avut o influenţă notabilă asupra predicării şi educaţiei.
Sportul, şcoală de viaţă şi areopag contemporan
Umanistul Michel de Montaigne s-a plasat în această lungă tradiţie atunci când, într-un eseu despre educaţie, a scris: "Nu educăm un suflet, nu educăm un trup: educăm o persoană. Nu trebuie să o împărţim în două"[9]. Acesta este motivul pe care l-a invocat pentru a justifica includerea educaţiei fizice şi a sportului în programa şcolară. Aceste principii au fost aplicate în şcolile iezuiţilor, susţinuţi de scrierile Sfântului Ignaţiu de Loyola, în special de Constituţiile Societăţii lui Isus şi de Ratio Studiorum[10].
În acest context se încadrează şi opera marilor educatori, de la Sfântul Filip Neri la Sfântul Ioan Bosco. Acesta din urmă, prin promovarea oratoriilor, a stabilit o punte privilegiată între Biserică şi noile generaţii, făcând şi din sport un domeniu de evanghelizare[11]. În acest sens, putem aminti şi enciclica Rerum novarum (1891) a lui Leon al XIII-lea: ea a stimulat naşterea a numeroase asociaţii sportive catolice, răspunzând astfel la nivel pastoral exigenţelor schimbate ale vieţii moderne – să ne gândim la condiţiile muncitorilor după revoluţia industrială – şi la noile obiceiuri emergente[12].
La cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, fenomenul sportiv a devenit un fenomen de masă. Mai mult, au luat naştere Jocurile Olimpice ale erei moderne (1896). Laicii şi păstorii au dedicat o atenţie mai atentă şi sistematică acestei realităţi. Începând cu pontificatul Sfântului Pius al X-lea (1903-1914), a existat un interes crescând pentru sport, mărturisit de numeroase declaraţii pontificale. În acestea, Biserica catolică, prin vocea papilor, a propus o viziune asupra sportului centrată pe demnitatea persoanei umane, pe dezvoltarea sa integrală, pe educaţie şi pe relaţia cu ceilalţi, subliniind valoarea sa universală ca instrument de promovare a unor valori precum fraternitatea, solidaritatea şi pacea. Este emblematică întrebarea pusă de venerabilul Pius al XII-lea într-un discurs adresat sportivilor italieni în 1945: "Cum ar putea Biserica să nu fie interesată [de sport]?"[13].
Conciliul al II-lea din Vatican a plasat evaluarea sa pozitivă a sportului în contextul mai larg al culturii, recomandând ca "timpul liber să fie bine folosit pentru relaxarea spiritului şi pentru întărirea sănătăţii sufletului şi a trupului; […] şi prin exerciţii şi evenimente sportive, care ajută la menţinerea echilibrului psihic, individual şi colectiv, şi la stabilirea unor relaţii fraterne între oameni de toate condiţiile, din naţiuni şi rase diferite"[14]. Datorită citirii semnelor timpurilor a crescut, aşadar, conştientizarea eclezială a importanţei practicii sportive. Conciliul a reprezentat o înflorire în acest domeniu: reflecţia asupra sportului în raport cu viaţa de credinţă s-a dezvoltat şi o multitudine de experienţe pastorale în domeniul sportiv au revelat forţa lor generativă în deceniile următoare. Şi Dicasterele Sfântului Scaun au promovat iniţiative valide în dialog cu această sferă umană[15].
Două Jubilee ale Sportului celebrate de Sfântul Ioan Paul al II-lea au fost extrem de semnificative: primul pe 12 aprilie 1984, în Anul Răscumpărării; al doilea pe 29 octombrie 2000, pe Stadionul Olimpic din Roma. Jubileul din 2025 a urmat aceeaşi cale, relansând în mod explicit valoarea culturală, educaţională şi simbolică a sportului ca limbaj uman universal al întâlnirii şi al speranţei. Această orientare a motivat decizia de a primi Giro d’Italia în Vatican: marea competiţie ciclistă este un eveniment sportiv, dar şi o naraţiune populară capabilă să traverseze teritorii, generaţii şi diferinţe sociale şi să vorbească inimii comunităţii umane aflate pe cale.
Dincolo de locurile cu tradiţie creştină mai veche, pare clar că sportul este larg prezent în culturile despre care avem mărturie. Chiar şi cele tradiţional orale au lăsat urme de terenuri de sport, echipamente atletice, precum şi imagini sau sculpturi legate de practicile lor sportive. Prin urmare, există multe lucruri care pot fi învăţate din tradiţiile sportive ale culturilor indigene, ale ţărilor africane şi asiatice, din Americi şi din alte regiuni ale lumii.
Şi astăzi, sportul continuă să joace un rol semnificativ în majoritatea culturilor. Acesta oferă un spaţiu privilegiat de relaţie şi de dialog cu fraţii noştri şi surorile noastre din alte tradiţii religioase, precum şi cu aceia care nu se recunosc în niciuna din ele.
Sportul şi dezvoltarea persoanei
Unii specialişti în ştiinţe sociale ne pot ajuta să înţelegem mai bine semnificaţia umană şi culturală a sportului şi, în consecinţă, semnificaţia sa spirituală. Un exemplu relevant este reprezentat de cercetările asupra aşa-numitei flow experience (sau "flux") în sport şi alte domenii ale culturii[16]. Această experienţă are loc de obicei între persoane angajate într-o activitate care necesită concentrare şi îndemânare, atunci când nivelul provocării se potriveşte cu sau este puţin peste nivelul lor deja dobândit. Gândiţi-vă, de exemplu, la un schimb prelungit de mingi în tenis: motivul pentru care aceasta este una dintre cele mai plăcute părţi ale unui meci este că fiecare jucător îl stimulează pe celălalt la limita nivelului său de îndemânare. Experienţa este exaltantă, iar cei doi jucători se stimulează reciproc pentru a se perfecţiona; iar acest lucru valorează atât pentru doi copii de zece ani cât şi pentru doi campioni profesionişti.
Numeroase studii au recunoscut că persoanele nu sunt motivate numai de bani sau de faimă, ci pot experimenta bucurie şi recompense intrinseci în activităţile pe care le desfăşoară, adică îndeplinindu-le şi apreciindu-le pentru însăşi valoarea lor. În mod deosebit, s-a observat că persoanele experimentează bucurie atunci când se dedică pe deplin unei activităţi sau unei relaţii şi depăşesc punctul în care se aflau, cu un fel de mişcare înainte. Aceste dinamici favorizează creşterea persoanei în totalitatea sa.
În afară de asta, în timpul unei experienţe sportive, o persoană îşi concentrează adesea atenţia complet asupra a ceea ce face. Se produce o fuziune între acţiune şi conştientizare, până la punctul în care nu mai există loc pentru o atenţie explicită asupra propriei persoane. În acest sens, experienţa întrerupe tendinţa spre egocentrism. În acelaşi timp, persoanele descriu un sentiment de unire cu ceea ce le înconjoară. În sporturile de echipă, acest lucru este de obicei trăit ca o legătură sau o unitate cu coechipierii: jucătorul nu mai este retras în sine, pentru că face parte dintr-un grup care tinde spre un obiectiv comun. Papa Francisc a subliniat în repetate rânduri acest aspect atunci când i-a încurajat pe tinerii sportivi să fie jucători de echipă. De exemplu, el a spus: "Fiţi jucători de echipă. Apartenenţa la un club sportiv înseamnă respingerea oricărei forme de egoism şi de izolare; este o oportunitate pentru a-i întâlni pe ceilalţi şi de a fi alături de ceilalţi, de a ne ajuta reciproc, de a ne confrunta în stima reciprocă şi a creşte în fraternitate"[17].
Când sporturile de echipă nu sunt poluate de cultul profitului, tinerii "intră în joc" în raport cu ceva ce este foarte important pentru ei. Este vorba de o oportunitate educativă formidabilă. Nu este întotdeauna uşor a recunoaşte propriile abilităţi sau a înţelege cum pot fi utile echipei. În afară de asta, a lucra cu cei de aceeaşi vârstă comportă uneori necesitatea de a înfrunta conflicte, de a gestiona frustrări şi eşecuri. Este chiar necesar să învăţăm să iertăm (cf. Mt 18,21-22). În acest fel, prind contur virtuţi personale, creştine şi civice fundamentale.
Antrenorii joacă un rol fundamental în crearea unui mediu în care aceste dinamici pot fi experimentate, ghidându-i pe jucători prin ele. Având în vedere complexitatea umană implicată, este incredibil de util ca un antrenor să fie animat de valori spirituale. Există mulţi astfel de antrenori, în comunităţile creştine şi în alte medii educaţionale, precum şi la niveluri competitive şi profesionale de elită. Aceştia descriu adesea cultura echipei ca fiind una bazată pe iubire, respectând şi sprijinind fiecare persoană, încurajându-i să-şi exprime cea mai bună versiune a sinelui pentru binele grupului. Când un tânăr face parte dintr-o astfel de echipă, învaţă ceva esenţial despre ce înseamnă a fi umani şi a creşte. De fapt, "numai împreună putem deveni autentic noi înşine. Numai prin iubire viaţa noastră interioară devine profundă şi identitatea noastră puternică"[18].
Lărgindu-ne şi mai mult perspectiva, este important să ne amintim că, tocmai pentru că sportul este sursă de bucurie şi favorizează dezvoltarea personală şi relaţiile sociale, acesta ar trebui să fie accesibil tuturor persoanelor care doresc să-l practice. În unele societăţi care se consideră avansate, unde sportul este organizat conform principiului "plăteşte pentru a juca", copiii din familiile şi comunităţile mai sărace nu îşi pot permite taxele de participare şi sunt excluşi. În alte societăţi, fetele şi femeile nu au voie să participe la sport. Uneori, în formarea la viaţa călugărească, în special în rândul femeilor, există neîncredere şi temeri în ceea ce priveşte activitatea fizică şi sportivă. Prin urmare, trebuie să ne străduim să facem sportul accesibil tuturor. Acest lucru este foarte important pentru promovarea persoanei. Acest lucru mi-a fost confirmat de mărturiile emoţionante ale membrilor Echipei Olimpice a Refugiaţilor sau ale participanţilor la Jocurile Paralimpice, la Jocurile Olimpice Speciale şi la Cupa Mondială a Persoanelor fără Adăpost. După cum am văzut, valorile autentice ale sportului se deschid în mod natural către solidaritate şi către incluziune.
Riscurile care pun în pericol valorile sportive
După ce am analizat modul în care sportul contribuie la dezvoltarea persoanelor şi la promovarea binelui comun, acum trebuie să identificăm dinamicele care pot compromite aceste rezultate. Acest lucru se întâmplă în primul rând din cauza unei forme de "corupţie" care este sub ochii tuturor. În multe societăţi, sportul este strâns legat de economie şi finanţe. Este clar că banii sunt necesari pentru a susţine activităţile sportive promovate de instituţiile publice, de alte organizaţii civice şi de instituţiile de învăţământ, precum şi cele private competitive şi profesioniste. Problemele apar atunci când business-ul devine motivaţia primară sau exclusivă. Atunci alegerile nu mai pornesc de la demnitatea persoanelor, nici de la ceea ce favorizează binele sportivului, dezvoltarea sa integrală şi cea a comunităţii.
Atunci când se urmăreşte maximizarea profitului, ceea ce poate fi măsurat sau cuantificat este supraevaluat, în detrimentul unor dimensiuni umane de importanţă incalculabilă: "contează numai ceea ce poate fi numărat". Această mentalitate invadează sportul atunci când atenţia este concentrată obsesiv pe rezultatele obţinute şi pe sumele de bani care pot fi câştigate din victorie. În multe cazuri, chiar şi la nivel amator, imperativele şi valorile pieţei au ajuns să eclipseze alte valori umane ale sportului, care merită în schimb să fie păstrate.
Papa Francisc a atras atenţia asupra efectelor negative pe care astfel de dinamice le pot avea asupra sportivilor, afirmând: "Când sportul este considerat numai după parametri economici sau pentru victorie cu orice preţ, există riscul de a-i reduce pe sportivi la simple mărfuri pentru creşterea profitului. Sportivii înşişi intră astfel într-un sistem care îi copleşeşte, pierd adevărata semnificaţie a activităţii lor, bucuria jocului care i-a atras în copilărie şi care i-a determinat să facă atâtea sacrificii reale pentru a deveni campioni. Sportul este armonie, dar dacă prevalează goana exasperată după bani şi succes, această armonie este ruptă"[19].
Chiar şi sportivii de nivel înalt şi profesionişti, atunci când interesul economic devine obiectivul primar sau exclusiv, riscă să se concentreze asupra lor înşişi şi asupra performanţei, slăbind dimensiunea comunitară a jocului şi trădând valoarea sa socială şi civică. Sportul, în schimb, este o practică ce posedă valori împărtăşite de toţi cei care participă la el şi poate umaniza convieţuirea, chiar şi în situaţii dificile. Dimpotrivă, o atenţie disproporţionată faţă de bani se concentrează în mod explicit şi reductiv asupra propriei persoane. Şi aici este valabil cuvântul lui Isus: "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni" (Mt 6,24).
Un risc deosebit apare atunci când beneficiile financiare care derivă din succesul în sport sunt considerate mai importante decât valoarea intrinsecă a participării: dictatura performanţei poate duce la utilizarea de substanţe dopante şi la alte forme de fraudă şi poate determina jucătorii sporturilor de echipă să se concentreze pe propria bunăstare economică, mai degrabă decât pe loialitatea faţă de propria disciplină. Atunci când stimulentele financiare devin singurul criteriu, indivizii şi echipele îşi pot compromite performanţa din cauza corupţiei şi intruziunii industriei jocurilor de noroc. Aceste diferite forme de fraudă nu numai că corup activităţile sportive în sine, ci folosesc şi la deziluzia publicului larg şi subminează contribuţia pozitivă a sportului la societate în general.
Competiţia şi cultura întâlnirii
Lărgind perspectiva la nivelul competiţiilor sportive, acestea pot juca şi ele un rol important în favorizarea unităţii dintre persoane. Interesant este că, într-o competiţie, cuvântul "competiţie" derivă din două rădăcini latine: cum – "împreună" – şi petere – "a cere". Prin urmare, într-o competiţie, se poate spune că două persoane sau două echipe caută împreună excelenţa. Nu sunt duşmani de moarte. Şi în timpul de dinainte sau de după competiţie, există, în general, o oportunitate de a se întâlni şi de a se cunoaşte.
Tocmai din acest motiv, competiţia sportivă, când este autentică, presupune un pact etic comun: acceptarea loială a regulilor şi respectul pentru adevărul confruntării. Respingerea dopajului şi a tuturor formelor de corupţie, de exemplu, nu este numai o problemă disciplinară, ci una care atinge însăşi inima sportului. Modificarea artificială a performanţei sau cumpărarea rezultatului înseamnă ruperea dimensiunii lui cum-petere, transformând căutarea comună a excelenţei în opresiune individuală sau partizană.
Sportul adevărat, în schimb, învaţă la un raport senin cu limita şi cu norma. Limita este un prag care trebuie locuit: este ceea ce face semnificativ efortul, inteligibil progresul, recognoscibil meritul. Norma este "gramatica" împărtăşită care face posibil jocul în sine. Fără reguli, nu există competiţie, nici întâlnire, ci numai haos sau violenţă. Acceptarea limitelor propriului corp, a timpului, a efortului şi respectarea regulilor comune înseamnă recunoaşterea faptului că reuşita se naşte din disciplină, din perseverenţă şi din loialitate.
În acest sens, sportul oferă o lecţie decisivă dincolo de terenul de întrecere: învaţă că se poate aspira la maxim fără a nega propria fragilitate, că se poate învinge fără a umili, că se poate pierde fără a fi învinşi ca persoane. Competiţia loială păstrează astfel o dimensiune profund umană şi comunitară: nu separă, ci pune în relaţie; nu absolutizează rezultatul, ci valorizează drumul; nu idolatrizează prestaţia, ci recunoaşte demnitatea celui care joacă.
Competiţia corectă şi cultura întâlnirii nu privesc numai jucătorii, ci şi spectatorii şi fanii. Sentimentul de apartenenţă la propria echipă poate fi un element foarte semnificativ al identităţii multor fani: aceştia împărtăşesc bucuriile şi dezamăgirile eroilor lor şi găsesc un sentiment de comunitate cu ceilalţi suporteri. Acesta este, în general, un factor pozitiv în societate, sursă de rivalitate prietenoasă şi de glume jucăuşe, dar poate deveni problematic atunci când se transformă într-o formă de polarizare care duce la violenţă verbală şi fizică. Atunci, dintr-o expresie de sprijin şi participare, aclamaţiile se transformă în fanatism; stadionul devine loc de conflict, mai degrabă decât de întâlnire. Aici, sportul nu uneşte, ci extremizează, nu educă, ci educă prost, deoarece reduce identitatea personală la apartenenţă oarbă şi opoziţională. Acest lucru este deosebit de îngrijorător atunci când aclamaţiile sunt legate de alte forme de discriminare politică, socială şi religioasă şi sunt folosite indirect pentru a exprima forme mai profunde de resentiment şi ură.
Competiţiile internaţionale, în special, oferă o ocazie privilegiată pentru a experimenta umanitatea noastră comună în bogăţia diversităţilor sale. De fapt, există ceva profund emoţionant în ceremoniile de deschidere şi de închidere ale Jocurilor Olimpice, când vedem sportivi defilând cu steagurile naţionale şi costumele caracteristice ţărilor lor. Astfel de experienţe ne pot inspira şi ne pot aminti că suntem chemaţi să formăm o singură familie umană. Valorile promovate de sport – cum ar fi loialitatea, împărtăşirea, acceptarea, dialogul şi încrederea în ceilalţi – sunt comune fiecărei persoane, indiferent de originea etnică, de cultură sau de credinţă religioasă[20].
Sport, relaţie şi discernământ
Sportul se naşte ca o experienţă relaţională: pune în contact corpurile şi, prin intermediul corpurilor, istoriile, diferenţele, apartenenţele. Antrenamentul împreună, competiţia corectă, împărtăşirea efortului şi a bucuriei jocului favorizează întâlnirea şi construieşte legături care transcend barierele sociale, culturale şi lingvistice. În acest sens, sportul este un puternic facilitator al relaţiilor sociale: creează comunitate, educă la respectarea regulilor comune, învaţă că niciun rezultat nu este rod al unui drum solitar. Totuşi, tocmai pentru că mobilizează pasiuni profunde, sportul aduce cu sine şi limite.
Semnificaţia educativă a sportului se revelează îndeosebi în raportul dintre victorie şi înfrângere. A învinge nu înseamnă pur şi simplu a excela, ci a recunoaşte valoarea parcursului făcut, a disciplinei, a angajării împărtăşite. A pierde, la rândul său, nu echivalează cu eşecul persoanei, ci poate deveni o şcoală de adevăr şi de umilinţă. Sportul educă astfel la o înţelegere mai profundă a vieţii, în care succesul nu este niciodată definitiv, iar eşecul nu este niciodată ultimul cuvânt. A accepta înfrângerea fără disperare şi victoria fără aroganţă înseamnă a învăţa să se stea în realitate cu maturitate, recunoscând propriile limite şi propriile posibilităţi.
În afară de asta, nu este neobişnuit ca sportul să fie investit cu o funcţie aproape religioasă. Stadioanele sunt percepute ca nişte catedrale seculare, meciurile ca liturgii colective, sportivii ca figuri mântuitoare. Această sacralizare revelează o nevoie autentică de sens şi de comuniune, dar riscă să golească atât sportul, cât şi dimensiunea spirituală a existenţei. Atunci când sportul pretinde să înlocuiască religia, îşi pierde caracterul de joc şi de slujire a vieţii, devenind absolut, totalizator, incapabil să se relativizeze pe sine însuşi.
În acest context se inserează şi pericolul narcisismului, care străbate astăzi întreaga cultură sportivă. Sportivii pot rămâne fixaţi pe oglinda propriului corp performant, a propriul succes măsurat în vizibilitate şi consens. Cultul imaginii şi al performanţei, amplificat de mass-media şi de platformele digitale, riscă să fragmenteze persoana, separând corpul de minte şi de spirit. Este urgent să reafirmăm o îngrijire integrală a persoanei umane, în care bunăstarea fizică nu este separată de echilibrul interior, de responsabilitatea etică şi de deschiderea către ceilalţi. Trebuie redescoperite figurile care au combinat pasiunea sportivă, sensibilitatea socială şi sfinţenia. Printre numeroasele exemple pe care le-aş putea oferi, vreau să-l amintesc pe Sfântul Pier Giorgio Frassati (1901-1925), un tânăr torinez care a combinat perfect credinţa, rugăciunea, angajarea socială şi sportul. Pier Giorgio era pasionat de alpinism şi organiza adesea excursii cu prietenii săi. Mersul la munte, cufundarea în acele peisaje maiestuoase îi permitea să contemple măreţia Creatorului.
O altă distorsiune se manifestă în instrumentalizarea politică a competiţiilor sportive internaţionale. Atunci când sportul este supus logicii puterii, propagandei sau supremaţiei naţionale, vocaţia sa universală este trădată. Evenimentele sportive majore ar trebui să fie locuri de întâlnire şi de admiraţie reciprocă, nu scene pentru afirmarea intereselor politice sau ideologice.
Provocările contemporane sunt intensificate şi mai mult de impactul transumanismului şi al inteligenţei artificiale asupra lumii sportului. Tehnologiile aplicate performanţei riscă să introducă o separare artificială între corp şi minte, transformând sportivul într-un produs optimizat, controlat, potenţat dincolo de limitele naturale. Atunci când tehnica nu mai este în slujba persoanei, ci pretinde că o redefineşte, sportul îşi pierde dimensiunea umană şi simbolică, devenind un laborator de experimentare dezincarnată.
În contrast cu aceste devieri, sportul păstrează o capacitate extraordinară de incluziune. Practicat în mod corect, el deschide spaţii de participare pentru persoane de toate vârstele, statutele sociale şi abilităţile, devenind instrument de integrare şi de demnitate.
Experienţa Athletica Vaticana se încadrează în această perspectivă. Creată în 2018 ca echipă oficială a Sfântului Scaun şi sub îndrumarea Dicasterului pentru Cultură şi Educaţie, aceasta demonstrează cum sportul poate fi experimentat şi ca slujire eclezială, mai ales faţă de cei mai săraci şi cei mai vulnerabili. Aici, sportul nu este spectacol, ci proximitate; nu este selecţie, ci însoţire; nu este competiţie exasperată, ci drum împărtăşit.
În cele din urmă, trebuie să ne întrebăm cu privire la asimilarea crescândă a sportului la logica videogame [jocurilor video]. Gamification extremă a practicii sportive, reducerea experienţei la scoruri, niveluri şi performanţe replicabile, riscă să dezancoreze sportul de corpul real şi de relaţia concretă. Jocul, care implică întotdeauna risc, neprevăzut şi prezenţă, este înlocuit de o simulare care promite control total şi satisfacţie instantanee. Recuperarea valorii autentice a sportului înseamnă, aşadar, a-i restitui dimensiunea sa întrupată, educativă şi relaţională, astfel încât să rămână o şcoală de umanitate şi nu un simplu dispozitiv de consum.
O pastoraţie a sportului pentru viaţa din belşug
O pastoraţie sportivă eficientă porneşte de la conştientizarea faptului că sportul este unul dintre locurile în care se formează imaginaţia, se plăsmuiesc stiluri de viaţă şi se educă tinerele generaţii. Pentru aceasta este necesar ca Bisericile particulare să recunoască sportul ca un spaţiu de discernământ şi de însoţire, care merită o angajare de orientare umană şi spirituală. Din această perspectivă, pare oportun ca în cadrul Conferinţelor Episcopale să existe oficii sau comisii dedicate sportului, unde se poate elabora şi coordona propunerea pastorală, punând în dialog realităţile sportive, educaţionale şi sociale prezente în diferite teritorii. Sportul, de fapt, străbate parohii, şcoli, universităţi, oratorii, asociaţii şi cartiere: cultivarea unei viziuni comune ajută la evitarea fragmentării şi la valorizarea experienţelor deja existente.
La nivel local, numirea unui reprezentant diecezan şi înfiinţarea de echipe pastorale pentru sport răspund aceleiaşi exigenţe de proximitate şi continuitate. Însoţirea pastorală a sportului nu se epuizează în momente de celebrare, ci se realizează în timp, împărtăşind trudele, aşteptările, dezamăgirile şi speranţele celor care experimentează zilnic terenul, sala de sport, strada. Această însoţire priveşte atât fenomenul sportiv în ansamblu, cu transformările sale culturale şi economice, cât şi persoanele concrete care îl trăiesc. Biserica este chemată să fie aproape oriunde sportul este trăit ca profesie, ca o competiţie de nivel înalt, ca o ocazie de succes sau de expunere mediatică, având în acelaşi timp o preocupare deosebită pentru sportul de bază, adesea marcat de lipsa resurselor, dar foarte bogat în relaţii.
O bună pastoraţie a sportului poate contribui în mod semnificativ la reflecţia asupra eticii sportive. Nu este vorba de a impune norme din exterior, ci mai degrabă de a ilumina sensul acţiunii sportive din interior, arătând cum urmărirea rezultatelor poate coexista cu respectul faţă de ceilalţi, faţă de reguli şi faţă de sine. În special, armonia dintre dezvoltarea fizică şi dezvoltarea spirituală trebuie considerată ca dimensiune constitutivă a unei viziuni integrale a persoanei umane. Sportul devine astfel loc în care învăţăm să ne îngrijim de noi înşine fără a ne idolatriza, să ne depăşim fără a ne anula, să concurăm fără a pierde fraternitatea.
A gândi şi a implementa practica sportivă ca instrument comunitar deschis şi incluziv reprezintă o altă sarcină decisivă. Sportul poate şi trebuie să fie spaţiu de primire, capabil să implice persoane din diferite medii sociale, culturale şi fizice. Bucuria de a fi împreună, care se naşte din jocul împărtăşit, din antrenamentul comun şi din sprijinul reciproc, este una dintre cele mai simple şi mai profunde expresii ale omenirii reconciliate.
În acest context, sportivii constituie un model care trebuie recunoscut şi însoţit. Experienţa lor zilnică vorbeşte despre asceză şi despre sobrietate, despre autoperfecţionare răbdătoare, despre echilibru între disciplină şi libertate, despre respectare a ritmurilor corpului şi minţii. Aceste calităţi le pot ilumina întreaga viaţă socială. Viaţa spirituală, la rândul său, oferă sportivilor o perspectivă care depăşeşte performanţa şi rezultatele. Introduce sensul exerciţiului ca practică ce formează interioritatea. Ajută să se dea sens oboselii, să se trăiască înfrângerea fără disperare şi succesul fără aroganţă, transformând antrenamentul în disciplină a umanului.
Toate acestea îşi găsesc orizontul ultim în promisiunea biblică care dă titlul acestei Scrisori: viaţa din belşug. Nu este vorba de o acumulare de succese sau performanţe, ci de o plinătate de viaţă care integrează corpul, relaţia şi interioritatea. Dintr-o perspectivă culturală, viaţa din belşug ne invită să eliberăm sportul de logicile reductive care îl transformă în simplu spectacol sau consum. Dintr-o perspectivă pastorală, îndeamnă Biserica să fie o prezenţă capabilă să însoţească, să discearnă şi să genereze speranţă. Astfel, sportul poate deveni cu adevărat o şcoală a vieţii, unde se învaţă că belşugul nu se naşte din victoria cu orice preţ, ci din împărtăşire, din respect şi din bucuria de a merge împreună.
Din Vatican, 6 februarie 2026
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Comité International Olympique, Olympic Charter 1984 (Lausanne 1983), pag. 6.
[2] Sf. Ioan Paul al II-lea, Omilia la Liturghia pentru Jubileul Sportivilor (Roma, Stadio Olimpico, 12 aprilie 1984), 3.
[3] Id., Discurs adresat Corpului Diplomatic (13 ianuarie 2003), 4.
[4] Întâlnirea internaţională pentru pace. Religii şi culturi în dialog (Roma, Colosseum, 28 octombrie 2025).
[5] Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 14.
[6] Cf. Hugo de Saint Victor, Didascalicon, II, XXVII: ed. îngrijită de C.H. Buttimer, Washington 1939, 44.
[7] Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 168, art. 2.
[8] Ibid., I-II, q. 1, art. 6, ad 1.
[9] M. de Montaigne, Les Essais, I, 25: ed. J. Balsamo et al., Paris 2007, 171.
[10] Cf. M. Kelly, I cattolici e lo sport. Una visione storica e teologica [Catolicii şi sportul. O viziune istorică şi teologică], în La Civiltà Cattolica 2014 IV, 567-568.
[11] Cf. A. Stelitano - A. M. Dieguez - Q. Bortolato, I Papi e lo sport [Papii şi sportul], Città del Vaticano 2015.
[12] Cf. Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum (15 mai 1891), 36.
[13] Pius al XII-lea, Discurs adresat sportivilor italieni (20 mai 1945).
[14] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 61.
[15] Cf. Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă, A da ceea ce este mai bun din noi. Document despre perspectiva creştină a sportului şi a persoanei umane (1 iunie 2018).
[16] Cf. M. Csikszentmihalyi, Beyond Boredom and Anxiety. The Experience of Play in Work and Games. San Francisco, 1975.
[17] Francisc, Discurs adresat participanţilor la întâlnirea promovată de Centrul Sportiv Italian (7 iunie 2014).
[18] Întâlnire cu autorităţile, reprezentanţii societăţii civile şi Corpul Diplomatic (Ankara, Turcia, 27 noiembrie 2025).
[19] Francisc, Discurs adresat Comitetului Olimpic European (23 noiembrie 2013).
[20] Cf. Francisc, Discurs adresat fotbaliştilor şi promotorilor partidei interreligioase pentru pace (1 septembrie 2014).
