Maria, maestră de rugăciune
În cadrul "Vinerilor de Propagandă, la 17 decembrie se desfăşoară la Roma, în Librăria Internaţională Paul al VI-lea, o întâlnire cu Timothy Verdon, autorul cărţii Arte della preghiera (Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 323 pagini). În carte, reflecţiile autorului sunt strâns unite cu un foarte bogat bagaj iconografic, parte integrantă a unei adevărate cateheze dusă înainte prin intermediul artei. Publicăm câteva fragmente din primul capitol.
de Timothy Verdon
"Un prunc ni s-a născut". Purtătoarea de cuvânt care se bucură este Maria, căreia efectiv i s-a născut pruncul pe care Isaia îl numeşte "sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veşnic, principe al păcii" (Is 9,5). Şi tocmai ca purtătoare de cuvânt o vedem în intradosul cupolei baptisteriului din Padova, unde frescele o plasează pe Maria în mijlocul adunării din cer, mai mare decât ceilalţi sfinţi, cu mâinile ridicate în vechiul gest de rugăciune. În această compoziţie grandioasă, artistul, Giusto de' Menabuoi, prezintă de fapt rugăciunea Mariei ca punct de sosire al întregii istorii: sub ea, pe marginea cupolei, vedem creaţia cosmosului, scena iniţială a unui ciclu de scene luate din Geneză, în timp ce în jurul Mariei este adunată "mulţimea imensă, pe care nimeni nu putea s-o numere" descrisă în Apocalips (7,9); este apocaliptic şi uriaşul Cristos reprezentat în vârful cupolei, care poartă o carte pe care citim Ego sum alpha et omega: este fraza rostită de Cel pe care autorul Apocalipsului îl vede aşezat pe tron în cer, împlinirea tuturor celorlalte cuvinte rostite vreodată.
În contextul apocaliptic al cupolei padovane, figura Mariei care se roagă în mijlocul sfinţilor sub Cristos Alfa şi Omega are mai ales o semnificaţie nupţială. De fapt, ultima carte din Noul Testament se încheie cu implorarea adresată Mirelui de către "mireasa" lui Biserica împreună cu Duhul, "Vino!" (Ap 22,17a). Duhul şi Biserica invocă venirea ultimă şi definitivă a acelui Isus care, în versetul precedent, s-a identificat drept "rădăcina, descendenţa lui David, steaua cea care străluceşte, aceea de dimineaţă" (22,16b), şi textul invită pe toţi cei care ascultă sau citesc să repete: "Vino!", adăugând: "Cel căruia îi este sete, cel care vrea să primească apa vieţii în dar, să vină" (22,17b). Astfel, în fresca padovană, Maria, figură a Bisericii, întruchipează avântul primordial al rugăciunii, care este sete, tânjire, dorinţă intensă ca aceea a miresei atunci când "smochinul dă primele roade şi viţa de vie înflorită răspândeşte miresme" (cf. Ct 2,11-13a); de fapt, rugăciunea este aşteptare încrezătoare a răspunsului, "Da, voi veni curând!" (Ap 22,20), şi invitaţia Mirelui (rugăciunea lui adresată nouă): "Ridică-te, prietena mea, frumoasa mea, şi vino repede! O, porumbiţa mea, care te ascunzi în crăpături de stâncă, la loc prăpăstios, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul, pentru că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută" (Ct 2,13b-14). Cel care vorbeşte astfel este apoi Unul care a dat trupul său in thalamo crucis - la Padova fresca din cupolă se află de fapt deasupra unei mari Răstigniri de pe perete - şi în cazul lui Cristos ca în nici un alt caz se poate afirma că "iubirea este tare ca moartea, şi pasiunea nepotolită, ca iadul. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer" (Ct 8,6b). Iată rugăciunea cerului: răspuns arzător, dialog pe mai multe voci, cânt de iubire armonios.
Tocmai acest tip de rugăciune este tema unei categorii deosebite de imagini, aşa-numita Conversaţie Sacră, dezvoltată cu poezie specială de maeştrii veneţieni din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Tipic, într-o Conversaţie Sacră, sfinţi din perioade diferite sunt reprezentaţi împreună, adunaţi în jurul Mariei cu Pruncul. Adesea Conversaţiile Sacre includ îngeri muzicieni - acest detaliu care cuprinde personajele tăcute cu un sens de armonie, ca şi cum ar asculta o muzică imperceptibilă nouă; aici ilustrăm unul din primele exemple în scară mare al acestui tip de imagine, pala executată de Giovanni Bellini prin anul 1480 pentru o biserică conventuală veneţiană, Sfântul Iob.
Figurile de îngeri sau tineri muzicieni nu erau complet noi pe pale în epicentrul compoziţiei, şi climatul de interioritate buimăcită care pătrunde imaginea sugerează că acolo efectiv toţi ascultă. Aici muzica devine, de fapt, cifra comuniunii care provine din Trupul lui Cristos. Lumina devine aici muzică vizibilă, armonie pictorică perceptibilă. Spre deosebire de pictorii toscani, care situează personajele lor în lumina deplină a amiezii, Bellini preferă luminozitatea difuză a după amiezii. A învăţat de la Antonello da Messina, activ la Veneţia în 1475-1476, cum să sugereze o lumină indirectă care pătrunde şi învăluie volume şi mase, şi - tot de la Antonello - a învăţat să gestioneze mai bine tehnica în ulei dezvoltată de flamanzi şi cunoscut deja pe vremea aceea atât în nordul cât şi în sudul Italiei.
Uleiul i-a permis să abandoneze tonurile strălucitoare dar opace ale picturii în tempera, căutând efecte de transparenţă cromatică şi de animare a suprafeţei prin învăluiri şi amestecuri: tonalităţile calde ale reprezentărilor de chipuri, rezonanţa stofelor strălucitoare, "punctele lumină" în brocardurile şi în mozaicurile din firide sunt o sărbătoare pentru ochi. Lumina care uneşte personajele aici este după aceea metaforă a rugăciunii lor. "Regina" acestui univers natural mângâiat de lumină este mereu Maria, aşezată peste ceilalţi oameni - peste ceilalţi sfinţi - pentru că este fiică a Luminii, maică a Luminii, mireasă a Luminii.
Maria este şi maestră de rugăciune, ea care a ştiut să asculte şi să spună da Atotputernicului, preamărindu-l în suflet pentru "lucrurile mari" înfăptuite în viaţa ei. Aş vrea să închei cu cântarea Fecioarei din Evanghelia lui Luca: Magnificat, pictată de Filippo Rossi în anul 2008. Trei mari tablouri care compun o singură scenă evocă aducerea de mulţumire a Mariei făcută Creatorului ei - o recunoştinţă pe care artistul o interpretează în cheie muzicală. Rugăciunea tinerei femei aleasă de Dumnezeu pentru a-l naşte pe Cristos se înalţă puternică dar dulce, melodioasă, către Dumnezeu.
Însă e vorba de o cântare pe două voci. Jos, gândurile care abundă de bucurie ale celei "plină de Har" lucesc în diferite tipuri de aur, şi se înalţă spre Cel care le dă strălucire - spre Dumnezeul sol iustitiae - note armonice care se răspândesc de la cele trei pentagrame plasat pe fiecare tablou din triptic. Acestea sunt diferenţiate: în partea centrală, ca şi cum ar sugera mişcarea muzicală a cântării, pentagrama este întreruptă, în timp ce în cele două părţi laterale pentagramele unesc creatura cu Creatorul fără nici o întrerupere. De fapt, Maria, pentru o clipă, a ezitat şi, tulburată l-a întrebat pe înger: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?" (Lc 1,34); în schimb Dumnezeu iubeşte aba eterno creatura aleasă dinainte ca o casetă a unicului său Fiu. Însă cele trei tablouri împreună compun o simfonie care se extinde la toată opera - ba mai mult, muzica pare să iasă din tablou şi spectatorul rămâne complet învăluit de ea. În acest capitol am afirmat că rugăciunea este centrală în viaţa umană şi mai ales în viaţa de credinţă; Rossi în schimb merge mai departe, sugerând că rugăciunea este viaţă.
(După L'Osservatore romano, 18 decembrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
