1. "Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare" (Is 9,1).
Această profeţie a lui Isaia nu încetează nicicând să ne emoţioneze, în special când o ascultăm în cadrul liturgiei din noaptea de Crăciun. Şi nu este numai un fapt emotiv, sentimental; ne emoţionează pentru că exprimă realitatea profundă a ceea ce suntem: suntem popor care mergem, iar în jurul nostru - şi chiar înlăuntrul nostru - sunt întunericul şi lumina. Şi în această noapte, în timp ce duhul întunericului învăluie lumea, se reînnoieşte evenimentul care ne uimeşte mereu şi ne surprinde: poporul care merge vede o lumină mare. O lumină care ne face să reflectăm asupra acestui mister: mister al mersului şi al vederii.
A merge. Acest verb ne face să ne gândim la cursul istoriei, la acel drum lung care este istoria mântuirii, începând de la Abraham, părintele nostru în credinţă, pe care, într-o zi, Domnul l-a chemat să iasă din ţara sa pentru a merge spre ţara pe care i-o va indica el. De atunci, identitatea noastră de credincioşi este aceea de oameni peregrini spre ţara promisă. Această istorie este însoţită mereu de Domnul! El este întotdeauna fidel faţă de legământul său şi faţă de promisiunile sale. Pentru că este fidel, "Dumnezeu este lumină şi în el nu este niciun întuneric" (1In 1,5). În schimb, din partea poporului se alternează momente de lumină şi de întuneric, fidelitate şi infidelitate, ascultare şi răzvrătire; momente de popor peregrin şi momente de popor rătăcitor.
Şi în istoria noastră personală se alternează momente luminoase şi întunecate, lumini şi umbre. Dacă îl iubim pe Dumnezeu şi pe fraţi, umblăm în lumină, dar dacă inima noastră se închide, dacă prevalează în noi orgoliul, minciuna, căutarea interesului propriu, atunci coboară întunericul înlăuntrul nostru şi în jurul nostru. "Cine îl urăşte pe fratele său - scrie apostolul Ioan - este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie unde merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii" (1In 2,11). Popor care merge, dar popor peregrin care nu vrea să fie popor rătăcitor.
2. În această noapte, ca o fâşie de lumină foarte clară, răsună vestirea apostolului: "S-a arătat harul lui Dumnezeu care aduce mântuirea la toţi oamenii" (Tit 2,11).
Harul care s-a arătat în lume este Isus, născut din Fecioara Maria, om adevărat şi Dumnezeu adevărat. El a venit în istoria noastră, a împărtăşit drumul nostru. A venit pentru ca să ne elibereze de întuneric şi să ne dăruiască lumina. În el s-a arătat harul, milostivirea, tandreţea Tatălui: Isus este iubirea care s-a făcut trup. Nu este numai un maestru al înţelepciunii, nu este un ideal spre care tindem şi de care suntem în mod incontestabil departe, este sensul vieţii şi al istoriei care şi-a stabilit cortul său în mijlocul nostru.
3. Păstorii au fost cei dintâi care au văzut acest "cort", care au primit vestea naşterii lui Isus. Au fost primii pentru că erau printre cei din urmă, cei marginalizaţi. Şi au fost primii pentru că vegheau în timpul nopţii, păzindu-şi turmele. Este lege a pelerinului să vegheze, şi ei vegheau. Împreună cu ei ne oprim în faţa Pruncului, ne oprim în tăcere. Împreună cu ei îi mulţumim Domnului că ni l-a dăruit pe Isus şi împreună cu ei lăsăm să se înalţe din adâncul inimii lauda fidelităţii sale: Te binecuvântăm, Doamne Dumnezeule Preaînalt, care te-ai înjosit pentru noi. Tu eşti imens şi te-ai făcut mic; eşti bogat şi te-ai făcut sărac; eşti atotputernic şi te-ai făcut slab.
În această noapte să împărtăşim bucuria evangheliei: Dumnezeu ne iubeşte, ne iubeşte aşa de mult încât ni l-a dat pe însuşi Fiul său ca fratele nostru, ca lumină în întunericul nostru. Domnul ne repetă: "Nu vă temeţi!" (Lc 2,10). Aşa cum au spus păstorilor îngerii, "Nu vă temeţi!", şi eu vă repet vouă tuturor: Nu vă temeţi! Tatăl nostru este răbdător, ne iubeşte, ni-l dăruieşte pe Isus pentru a ne conduce pe drumul spre ţara promisă. El este lumina care luminează întunericul. El este milostivirea: Tatăl nostru ne iartă mereu. El este pacea noastră. Amin
Franciscus
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
