Joi, 6 martie 2014, în Aula "Paul al VI-lea", Sfântul Părinte Francisc a întâlnit clerul din Dieceza de Roma pentru tradiţionala întâlnire de la începutul Postului Mare. După salutul cardinalului vicar Agostino Vallini, papa a adresat preoţilor din dieceza sa discursul pe care-l prezentăm în continuare:
* * *
Când împreună cu cardinalul vicar ne-am gândit la această întâlnire, i-am spus că aş fi putut face pentru voi o meditaţie despre tema milostivirii. La începutul Postului Mare să reflectăm împreună, ca preoţi, despre milostivire ne face bine. Noi toţi avem nevoie de asta. Şi credincioşii, deoarece ca păstori trebuie să dăm multă milostivire, multă!
Textul din Evanghelia lui Matei pe care l-am ascultat ne face să ne îndreptăm privirea spre Isus care merge prin cetăţi şi sate. Şi acest lucru este curios. Care este locul în care Isus este mai des, unde poate fi găsit cu mai multă uşurinţă? Pe drumuri. Putea să pară că era unul fără adăpost, pentru că era mereu pe drumuri. Viaţa lui Isus era pe drum. Mai ales ne invită să percepem profunzimea inimii sale, ceea ce El simte faţă de mulţimi, faţă de oamenii pe care-i întâlneşte: acea atitudine interioară de "milă", văzând mulţimile, i s-a făcut milă. Pentru că vede persoanele "istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor". Am auzit de multe ori aceste cuvinte care probabil nu intră cu forţă. Dar sunt puternice! Cam ca atâtea persoane pe care voi le întâlniţi astăzi pe străzile din cartierele voastre... Apoi orizontul se lărgeşte şi vedem că aceste cetăţi şi sate sunt nu numai Roma şi Italia, ci sunt lumea... şi acele mulţimi părăsite sunt populaţii din atâtea ţări care suferă situaţii şi mai dificile...
Aşadar înţelegem că noi nu suntem aici pentru a face un frumos exerciţiu spiritual la începutul Postului Mare, ci pentru a asculta glasul Duhului care vorbeşte întregii Biserici în acest timp al nostru, care este tocmai timpul milostivirii. De acest lucru sunt sigur. Nu este numai Postul Mare; noi trăim în timp de milostivire, de treizeci de ani sau mai mult, până acum.
1. În întreaga Biserică este timpul milostivirii
Aceasta a fost o intuiţie a fericitului Ioan Paul al II-lea. El a avut "flerul" că acesta era timpul milostivirii. Ne gândim la beatificarea şi canonizarea Sorei Faustina Kowalska; apoi a introdus sărbătoarea Divinei Îndurări. Încet-încet a înaintat, a mers înainte în acest sens.
În omilia pentru canonizare, care a avut loc în 2000, Ioan Paul al II-lea a subliniat că mesajul lui Isus Cristos adresat sorei Faustina se situează ca timp între cele două războaie mondiale şi este foarte legat de istoria secolului al douăzecilea. Şi privind la viitor a spus: "Ce anume vor aduce anii care sunt în faţa noastră? Cum va fi viitorul omului pe pământ? Nouă nu ne este dat să ştim asta. Este sigur totuşi că alături de noi progrese nu vor lipsi, din păcate, experienţe dureroase. Însă lumina milostivirii divine, pe care Domnul a voit aproape să o reîncredinţeze lumii prin carisma sorei Faustina, va lumina drumul oamenilor din al treilea mileniu". Este clar. Aici este explicit, în 2000, însă este un lucru care în inima sa se forma de mult timp. În rugăciunea sa a avut această intuiţie.
Astăzi uităm totul prea în grabă, chiar şi Magisteriul Bisericii! În parte este inevitabil, dar marile conţinuturi, marile intuiţii şi ştafetele lăsate poporului lui Dumnezeu nu le putem uita. Şi cea a divinei îndurări este una dintre acestea. Este o ştafetă pe care el ne-a dat-o, dar care vine de sus. Ne revine nouă, ca slujitori ai Bisericii, să ţinem viu acest mesaj mai ales în predică şi în gesturi, în semne, în alegerile pastorale, de exemplu alegerea de a restitui prioritate sacramentului Reconcilierii, şi în acelaşi timp faptelor de milostenie. A reconcilia, a face pace prin Sacrament, şi chiar prin cuvinte şi prin faptele de milostenie.
2. Ce înseamnă milostivire pentru preoţi?
Îmi vine în minte că unii dintre voi mi-au telefonat, mi-au scris o scrisoare, apoi am vorbit la telefon... "Dar Părinte, pentru ce Dumneavoastră vă legaţi de preoţi?". Pentru că spuneau că eu îi bat pe preoţi! Nu vreau să bat aici...
Să ne întrebăm ce înseamnă milostivire pentru un preot, permiteţi-mi să spun pentru noi preoţii. Pentru noi, pentru noi toţi! Preoţii se emoţionează în faţa oilor, ca Isus, când vedea mulţimea istovită şi părăsită ca oi care nu au păstor. Isus are "măruntaiele" lui Dumnezeu, Isaia vorbeşte mult despre asta: este plin de duioşie faţă de oameni, în special faţă de persoanele excluse, adică faţă de păcătoşi, faţă de bolnavii de care nu se îngrijeşte nimeni... Astfel după imaginea Bunului Păstor, preotul este om de milostivire şi de compasiune, aproape de oamenii săi şi slujitor al tuturor. Acesta este un criteriu pastoral pe care aş vrea să-l subliniez mult: apropierea. Proximitatea şi slujirea, dar proximitatea, apropierea!... Oricine s-ar afla rănit în propria viaţă, în orice mod, poate găsi în el atenţie şi ascultare... Îndeosebi preotul demonstrează măruntaie de milostivire în administrarea sacramentului Reconcilierii; demonstrează asta în toată atitudinea sa, în modul de a primi, de a asculta, de a sfătui, de a dezlega... Însă asta derivă din modul în care el însuşi trăieşte sacramentul personal, din modul în care se lasă îmbrăţişat de Dumnezeu Tatăl în Spovadă şi rămâne în această îmbrăţişare... Dacă unul trăieşte asta asupra sa, în propria inimă, poate să dăruiască celorlalţi în slujire. Şi vă las o întrebare: Cum mă spovedesc? Mă las îmbrăţişat? Îmi vine în minte un mare preot din Buenos Aires, are mai puţini ani decât mine, parcă 72... Odată a venit la mine. Este un mare duhovnic: este mereu coadă acolo la el... Preoţii, majoritatea, merg la el să se spovedească... Este un mare duhovnic. Şi odată a venit la mine: "Dar Părinte...", "Spune-mi", "Eu am un pic de scrupulozitate, pentru că eu ştiu că iert prea mult!"; "Roagă-te... dacă tu ierţi prea mult...". Şi am vorbit despre milostivire. La un moment dat mi-a spus: "Ştii, atunci când eu simt că este puternică această scrupulozitate, merg în capelă, în faţa tabernacolului, şi Îi spun: Scuză-mă, vina este a Ta, pentru că mi-ai dat exemplu rău! Şi plec liniştit...". Este o frumoasă rugăciune de milostivire! Dacă unul la Spovadă trăieşte asta asupra sa, în propria inimă, poate să dăruiască şi celorlalţi.
Preotul este chemat să înveţe asta, să aibă o inimă care se emoţionează. Preoţii - îmi permit cuvântul - "aseptici" cei "de laborator", totul curăţat, totul frumos, nu ajută Biserica. Astăzi Biserica putem s-o gândim ca un "spital de campanie". Asta scuzaţi-mă o repet, pentru că aşa o văd, aşa o simt: un "spital de campanie". Este nevoie să îngrijim rănile, atâtea răni! Atâtea răni! Există atâţia oameni răniţi, de problemele materiale, de scandaluri, chiar şi în Biserică... Oameni răniţi de iluziile lumii... Noi preoţii trebuie să fim acolo, aproape de aceşti oameni. Milostivire înseamnă înainte de toate a îngriji rănile. Când unul este rănit, are nevoie imediat de asta, nu de analize, cum ar fi valorile colesterolului, glicemiei... Dar există rana, îngrijeşte rana, şi apoi să vedem analizele. Apoi se vor face îngrijiri de specialitate, dar mai întâi trebuie să se îngrijească rănile deschise. Pentru mine acest lucru, în acest moment, este mai important. Şi există şi răni ascunse, pentru că sunt oameni care se îndepărtează pentru a nu arăta rănile... Îmi vine în minte obişnuinţa, pentru legea mozaică, a leproşilor în timpul lui Isus, care mereu erau îndepărtaţi, pentru a nu contagia... Sunt oameni care se îndepărtează de ruşine, de acea ruşine de a nu arăta rănile... Şi se îndepărtează probabil cam cu faţa strâmbă, împotriva Bisericii, dar în fond, înăuntru este rana... Vor o mângâiere! Şi voi, dragi confraţi - vă întreb - cunoaşteţi rănile enoriaşilor voştri? Le intuiţi? Sunteţi aproape de ei? Este singura întrebare...
3. Milostivire nu înseamnă nici mânecă largă nici rigiditate
Să ne întoarcem la sacramentul Reconcilierii. Ni se întâmplă adesea, nouă preoţilor, să auzim experienţa credincioşilor noştri care ne povestesc că au întâlnit la Spovadă un preot foarte "strict", sau foarte "larg", rigorist sau laxist. Şi asta nu e bine. Faptul că între duhovnici sunt diferenţe de stil este normal, însă acest diferenţe nu pot să se refere la substanţă, adică la învăţătura morală sănătoasă şi la milostivire. Nici laxistul nici rigoristul nu dă mărturie lui Isus Cristos, pentru că nici unul nici altul nu ia asupra sa persoana pe care o întâlneşte. Rigoristul se spală pe mâini: de fapt, o pironeşte de legea înţeleasă în mod rece şi rigid; în schimb laxistul se spală pe mâini: numai aparent este milostiv, dar în realitate nu ia în serios problema acelei conştiinţe, minimalizând păcatul. Adevărata milostivire ia asupra sa persoana, o ascultă cu atenţie, se apropie cu respect şi cu adevăr de situaţia sa şi o însoţeşte pe drumul reconcilierii. Şi acest lucru este obositor, da, desigur. Preotul cu adevărat milostiv se comportă ca samariteanul milostiv... dar de ce face asta? Pentru că inima sa este capabilă de compasiune, este inima lui Cristos!
Ştim bine că nici laxismul nici rigorismul nu fac să crească sfinţenia. Probabil unii rigorişti par sfinţi, sfinţi... Dar gândiţi-vă la Pelagiu şi apoi să vorbim... Nu sfinţesc pe preot şi nu-l sfinţesc pe credincios, nici laxismul nici rigorismul! În schimb milostivirea însoţeşte drumul sfinţeniei, o însoţeşte şi o face să crească... Prea mult muncă pentru un paroh? Este adevărat, prea multă muncă! Şi în ce mod însoţeşte şi face să crească drumul sfinţeniei? Prin suferinţa pastorală, care este o formă a milostivirii. Ce înseamnă suferinţă pastorală? Înseamnă a suferi pentru şi cu persoanele. Şi asta nu e uşor! A suferi aşa cum un tată şi o mamă suferă pentru copii; îmi permit să spun, şi cu nelinişte...
Pentru a mă explica vă pun şi vouă câteva întrebări care mă ajută atunci când un preot vine la mine. Mă ajută şi atunci când sunt singur în faţa Domnului!
Spune-mi: Tu plângi? Sau am pierdut lacrimile? Îmi amintesc că în liturghierele vechi, cele de odinioară, este o rugăciune foarte frumoasă pentru a cere darul lacrimilor. Începea aşa, rugăciunea: "Doamne, Tu care i-ai dat lui Moise mandatul să lovească stânca pentru ca să iasă apa, loveşte stânca inimii mele pentru ca lacrimile...": aşa era, mai mult sau mai puţin, rugăciunea. Era foarte frumoasă. Însă, câţi dintre noi plângem în faţa suferinţei unui copil, în faţa distrugerii unei familii, în faţa atâtor oameni care nu găsesc drumul?... Plânsul preotului... Tu plângi? Sau în această preoţime am pierdut lacrimile?
Plângi pentru poporul tău? Spune-mi, tu faci rugăciunea de mijlocire în faţa tabernacolului?
Tu lupţi cu Domnul pentru poporul tău, aşa cum a luptat Abraham: "Şi dacă ar fi mai puţini? Şi dacă ar fi 25? Şi dacă ar fi 20?..." (cf. Gen 18,22-33). Acea rugăciune curajoasă de mijlocire... Noi vorbim despre parresia, despre curaj apostolic şi ne gândim planurile pastorale, asta e bine, dar aceeaşi parresia este necesară şi în rugăciune. Lupţi cu Domnul? Discuţi cu Domnul aşa cum a făcut Moise? Când Domnul era sătul, obosit de poporul său şi i-a spus: "Tu fii liniştit... îi voi distruge pe toţi şi te voi face conducătorul unui alt popor". "Nu, nu! Dacă tu distrugi poporul, distruge-mă şi pe mine!". Însă aceştia aveau pantaloni! Şi eu pun întrebarea: Noi avem pantaloni pentru a lupta cu Dumnezeu pentru poporul nostru?
O altă întrebare pe care o pun: seara, cum închei ziua ta? Cu Domnul sau cu televizorul?
Cum este raportul tău cu aceia care ajută să fim mai milostivi? Adică, raportul tău cu copiii, cu bătrânii, cu bolnavii? Ştii să-i mângâi, sau te ruşinezi să mângâi un bătrân?
A nu-ţi fii ruşine de trupul fratelui tău (cf. Reflexiones en esperanza, I cap.). La sfârşit, vom fi judecaţi despre modul în care am ştiut să ne apropiem de "fiecare trup" - acesta este Isaia. Nu te ruşina de trupul fratelui tău. "A deveni aproapele": proximitatea, apropierea, a devin aproape de trupul fratelui. Preotul şi levitul care au trecut înainte de samariteanul milostiv n-au ştiu să se apropie de acea persoană bătută de tâlhari. Inima lor era închisă. Probabil preotul s-a uitat la ceas şi a spus: "Trebuie să merg la Liturghie, nu pot să întârzii la Liturghie", şi a plecat. Justificări! De câte ori luăm justificări, pentru a ne învârti în jurul problemei, al persoanei. Celălalt, levitul, sau învăţătorul legii, avocatul, a spus: "Nu, nu pot pentru că dacă fac asta, mâine va trebui să merg ca martor, voi pierde timp...". Scuzele!... Aveau inima închisă. Însă inima închisă se justifică mereu pentru ceea ce nu face. În schimb acel samaritean îşi deschide inima, se lasă mişcat în măruntaie, şi în această mişcare interioară se traduce în acţiune practică, într-o intervenţie concretă şi eficace pentru a ajuta persoana aceea.
La sfârşitul timpurilor, va fi admis să contemple trupul glorificat al lui Cristos numai cel căruia nu i-a fost ruşine de trupul fratelui său rănit şi exclus.
Eu vă mărturisesc, mie îmi face bine, uneori, să citesc lista după care voi fi judecat, îmi face bine: este în Mt 25.
Acestea sunt lucrurile care mi-au venit în minte, pentru a le împărtăşi cu voi. Sunt cam aşa, aşa cum au venit... [Cardinalul Vallini: "O frumoasă cercetare a cugetului"]. Ne va face bine. [aplauze].
La Buenos Aires - vorbesc despre un alt preot - era un duhovnic vestit: acesta era Sacramentino. Aproape tot clerul se spovedea la el. Când a venit o dată din cele două ori, Ioan Paul al II-lea a cerut un duhovnic în nunţiatură, a mers el. Este bătrân, foarte bătrân... A fost provincial în Ordinul său, profesor... dar mereu duhovnic, mereu. Şi mereu se stătea la coadă acolo în biserica "Preasfântul Sacrament". În acel timp, eu eram vicar general şi locuiam în curie, şi în fiecare dimineaţa, devreme, coboram la fax pentru a vedea dacă era ceva. Şi în dimineaţa de Paşti am citit un fax al superiorului comunităţii: "Ieri, cu jumătate de oră înainte de veghea pascală, a murit părintele Aristi, la 94 - sau 96? - de ani. Înmormântarea va fi în ziua cutare...". Şi în dimineaţa de Paşti eu trebuia să iau masa cu preoţii din casa de odihnă - făceam asta de obicei la Paşti - şi apoi - mi-am spus - după masă voi merge la biserică. Era o biserică mare, foarte mare, cu o criptă foarte frumoasă. Am coborât în criptă şi era sicriul, numai două bătrânele acolo care se rugau, dar nicio floare. M-am gândit: dar omul acesta, care a iertat păcatele întregului cler din Buenos Aires, şi mie, nici măcar o floare... Am urcat şi am mers într-o florărie - pentru că la Buenos Aires la intersecţiile străzilor sunt florăriile, pe străzi, în locurile unde este mulţime - şi am cumpărat flori, trandafiri... Şi m-am întors şi am început să pregătesc bine sicriul, cu flori... ŞI am privit Rozariul pe care-l avea în mână... Şi imediat mi-a venit în minte - acel tâlhar pe care noi toţi îl avem înăuntru, nu? -, şi în timp ce aranjam florile am luat crucea de la Rozariu, şi cu un pic de forţă am smuls-o. Şi în acel moment l-am privit şi am spus: "Dă-mi jumătate din milostivirea ta". Am simţit un lucru puternic care mi-a dat curajul să fac asta şi să fac această rugăciune! Şi apoi, acea cruce am pus-o aici, în buzunar. Cămăşile Papei nu au buzunare, dar eu mereu port aici o punguţă de stofă, şi din acea zi până astăzi, acea cruce este cu mine. Şi atunci când îmi vine un gând rău împotriva vreunei persoane, mâna îmi vine aici, mereu. Şi simt harul! Simt că îmi face bine. Cât bine face exemplul unui preot milostiv, al unui preot care se apropie de răni...
Dacă vă gândiţi, voi cu siguranţă aţi cunoscut atâţia, atâţia, pentru că preoţii din Italia sunt buni! Sunt buni. Eu cred că dacă Italia este încă aşa de puternică, nu este atât datorită nouă Episcopilor, ci datorită parohilor, datorită preoţilor! Este adevărat, acest lucru este adevărat! Nu este un pic de tămâie pentru a vă întări, aşa simt eu.
Milostivirea. Gândiţi-vă la atâţia preoţi care sunt în cer şi cereţi acest har! Ca să vă dea acea milostivire pe care au avut-o faţă de credincioşii lor. Şi acest lucru face bine.
Multe mulţumiri pentru că aţi ascultat şi pentru că aţi venit aici.
Angelus Domini...
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
