S-a suit la cer, şade la dreapta Tatălui
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În Crez găsim afirmaţia că Isus "s-a suit la cer, şade la dreapta Tatălui". Viaţa pământească a lui Isus culmină cu evenimentul Înălţării, adică atunci când El trece din această lume la Tatăl şi este înălţat la dreapta sa. Care este semnificaţia acestui eveniment? Care sunt consecinţele pentru viaţa noastră? Ce înseamnă a-l contempla pe Isus aşezat la dreapta Tatălui? Asupra acestui lucru să ne lăsăm conduşi de evanghelistul Luca.
Pornim de la momentul în care Isus decide să întreprindă ultimul său pelerinaj la Ierusalim. Sfântul Luca notează: "Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim" (Lc 9,51). În timp ce "urcă" la Cetatea sfântă, unde se va împlini "exodul" său din această viaţă, Isus vede deja ţinta, Cerul, dar ştie bine că drumul care duce din nou la gloria Tatălui trece prin Cruce, prin ascultarea faţă de planul divin de iubire faţă de omenire. Catehismul Bisericii Catolice afirmă că "înălţarea pe cruce semnifică şi vesteşte înălţarea la cer" (nr. 662). Şi pentru noi trebuie să fie clar, în viaţa noastră creştină, că intrarea în gloria lui Dumnezeu cere fidelitatea zilnică faţă de voinţa sa, chiar şi atunci când cere sacrificiu, cere uneori să schimbăm programele noastre. Înălţarea lui Isus a avut loc în mod concret pe Muntele Măslinilor, aproape de locul unde se retrăsese în rugăciune înainte de pătimire pentru a rămâne în profundă unire cu Tatăl: încă o dată vedem că rugăciunea ne dăruieşte harul de a trăi fideli faţă de proiectul lui Dumnezeu.
La sfârşitul Evangheliei sale, sfântul Luca relatează evenimentul Înălţării în mod foarte sintetic. Isus i-a condus pe discipoli "spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer. Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare şi stăteau tot timpul în templu, binecuvântându-l pe Dumnezeu" (24,50-53); aşa spune sfântul Luca. Aş vrea să notez două elemente din relatare. Înainte de toate, în timpul Înălţării, Isus împlineşte gestul sacerdotal al binecuvântării şi cu siguranţă discipolii exprimă credinţa lor prin prosternare, se îngenunchează înclinându-şi capul. Acesta este un prim punct important: Isus este unicul şi veşnicul Preot care cu pătimirea sa a străbătut moartea şi mormântul şi a înviat şi s-a înălţat la cer; este la Dumnezeu Tatăl, unde mijloceşte pentru totdeauna în favoarea noastră (cf. Evr 9,24). Aşa cum afirmă sfântul Ioan în Prima Scrisoare, El este avocatul nostru: ce frumos este să auzim asta! Când unul este chemat de judecător sau merge la proces, primul lucru pe care-l face este să caute un avocat pentru ca să-l apere. Noi avem unui, care ne apără mereu, ne apără de cursele diavolului, ne apără de noi înşine, de păcatele noastre! Preaiubiţi fraţi şi surori, avem acest avocat: să nu ne fie frică să mergem la El ca să cerem iertare, să cerem binecuvântare, să cerem milostivire! El ne iartă mereu, este avocatul nostru: ne apără mereu! Nu uitaţi asta! Înălţarea lui Isus la cer ne face cunoscută aşadar această realitate aşa de mângâietoare pentru drumul nostru: în Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, omenitatea noastră a fost dusă la Dumnezeu; El ne-a deschis trecerea; El este precum un cap de coardă atunci când se escaladează un munte, care a ajuns în vârf şi ne atrage la sine conducându-ne la Dumnezeu. Dacă îi încredinţăm Lui viaţa noastră, dacă ne lăsăm conduşi de El, suntem siguri că ne aflăm în mâini sigure, în mâna mântuitorului nostru, a avocatului nostru.
Un al doilea element: sfântul Luca prezintă că Apostolii, după ce l-au văzut pe Isus înălţându-se la cer, s-au întors la Ierusalim "cu bucurie mare". Acest lucru ni se pare un pic straniu. În general atunci când suntem separaţi de rudele noastre, de prietenii noştri, printr-o plecare definitivă şi mai ales din cauza morţii, există în noi o tristeţe naturală, pentru că nu vom mai vedea faţa lor, nu vom mai asculta glasul lor, nu ne vom mai putea bucura de afectul lor, de prezenţa lor. În schimb evanghelistul subliniază bucuria profundă a Apostolilor. Cum aşa? Tocmai pentru că ei, cu privirea credinţei, înţeleg că, deşi este sustras din ochii lor, Isus rămâne pentru totdeauna cu ei, nu-i abandonează şi, în gloria Tatălui, îi susţine, îi călăuzeşte şi mijloceşte pentru ei.
Sfântul Luca relatează faptul Înălţării şi la începutul Faptelor Apostolilor, pentru a sublinia că acest eveniment este ca inelul care agaţă şi leagă viaţa pământească a lui Isus la cea a Bisericii. Aici sfântul Luca face aluzie şi la norul care-l sustrage pe Isus de vederea apostolilor, care rămân să-l contemple pe Cristos care se înalţă spre Dumnezeu (cf. Fap 1,9-10). Intervin atunci doi bărbaţi în haine albe care îi invită să nu rămână nemişcaţi privind cerul, ci să hrănească viaţa lor şi mărturia lor cu certitudinea că Isus se va întoarce în acelaşi mod în care l-au văzut înălţându-se la cer (cf. Fap 1,10-11). Este tocmai invitaţia de a porni de la contemplarea Domniei lui Cristos, pentru a avea de la El forţa de a duce şi a mărturisi Evanghelia în viaţa de fiecare zi: a contempla şi a acţiona, ora et labora învaţă sfântul Benedict, ambele sunt necesare în viaţa noastră de creştini.
Iubiţi fraţi şi surori, Înălţarea nu indică absenţa lui Isus, ci ne spune că El este viu în mijlocul nostru în mod nou; nu mai este într-un loc precis din lume aşa cum era înainte de Înălţare; acum este în domnia lui Dumnezeu, prezent în orice spaţiu şi timp, aproape de fiecare dintre noi. În viaţa noastră nu suntem niciodată singuri: avem acest avocat care ne aşteaptă, care ne apără. Nu suntem niciodată singuri: Domnul răstignit şi înviat ne conduce; cu noi sunt atâţia fraţi şi surori care în tăcere şi în ascundere, în viaţa lor de familie şi de muncă, în problemele şi dificultăţile lor, în bucuriile şi speranţele lor, trăiesc zilnic credinţă şi duc, împreună cu noi, lumii domnia iubirii lui Dumnezeu, în Cristos Isus înviat, înălţat la cer, avocat pentru noi. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
