În familii miracolul se ascunde adesea în cotidianitate: lecţia lui Jan Dobraczyński
Umbra Tatălui în privirea unei mame
de Gabriella Gambino
Citind scrisoarea apostolică Patris corde a Papei Francisc, întâlnim la un moment dat citarea unui roman despre viaţa Sfântului Iosif, Umbra Tatălui, al scriitorului polonez Jan Dobraczyński. Atunci când a apărut scrisoarea apostolică, la 8 decembrie 2020, terminam de citit romanul pentru prima dată. De puţin timp descoperisem acest volum, publicat în 1977 şi retipărit în italiană de peste douăzeci de ori. Este curios că papa l-a citat într-un text magisterial al său. Din acel moment, în mai puţin de un an, l-am recitit de alte două ori. De fapt, există ceva extraordinar în carte, un mesaj care îmi ajunge la inimă cu insistenţă şi mă interpelează ca femeie, soţie şi mamă.
De fapt, Umbra Tatălui nu este numai istoria unei paternităţi, ci mai înainte, este istoria unei mari iubiri, aceea dintre Iosif şi Maria, îndrăgostiţi, logodiţi şi apoi căsătoriţi. "Măreţia Sfântului Iosif constă în faptul că el a fost soţul Mariei..." scrie Papa Francisc în Patris corde. Aşteptarea primei lor întâlniri, uimirea şi certitudinea de a se re-cunoaşte la prima privire, bucuria de a se abandona unei iubiri ai cărei artizani nu erau ei, pentru că izvorul acelei iubiri era Dumnezeu. Fericiţi că sunt părtaşi de planul divin de mântuire, creând în familie de care avea nevoie Isus pentru a veni în lume şi a creşte "în înţelepciune, vârstă şi har". O iubire matrimonială adevărată, profundă, total încredinţată Celui Preaînalt încă înainte de a se întâlni. Cum poate să fie iubirea dintre fiecare bărbat şi fiecare femeie, care întrevăd propria istorie în orizontul unei vocaţii în care protagonistul este Dumnezeu. O iubire care nu trebuie urmărită sau căutată în manieră frenetică, ci aşteptată: "Aştept...", a şoptit Iosif, răspunzând lui Zaharia care îl întreba cum de la vârsta sa încă nu avea soţie. Ce anume aştepta, nu ştia exact, dar dorea aşteptarea aceea, pentru că înţelegea că în fond era pentru ceva ce va transforma viaţa sa.
Doi îndrăgostiţi, Iosif şi Maria, care amândoi au spus da la o chemare a Tatălui de a trăi total încredinţaţi. Nu o idee romantică a iubirii, ci conştiinţa de a fi invitaţi să realizeze un proiect pentru care fiecare este instrument unic şi minunat; pentru că atunci că Harul acţionează într-o persoană, sau între două persoane, se întinde ca o pată de ulei şi are o însemnătate universală. Generează viaţă şi schimbă viaţa. Aşa cum ni se întâmplă nouă celor căsătoriţi. Cât de frumos este să fim întrebaţi de copiii noştri dacă iubirea dintre mama şi tata a izvorât dintr-un fulger. În experienţa mea, răspunsul este da, dacă prin fulger înţelegem re-cunoaşterea în celălalt pe cel pe care Domnul l-a gândit "pentru mine" ca să realizeze planul său de mântuire.
Când îl întâlnim pe Cristos, nu putem să nu percepem în această întâlnire o revelaţie: Cristos are mereu ceva păstrat pentru noi, un drum care are o unică ţintă - viaţa veşnică - de-a lungul căruia doreşte numai să reverse fluviile harului său. Căsătoria, pentru noi, cei căsătoriţi, este acest drum. Plin de bucurie, dar şi de neînţelegeri, momente de descurajare şi îndoieli: "Barca sa - se gândea Iosif după întâlnirea cu Maria - nu a atins malul, dar s-a [...] dezlipit de ancorare şi plutea departe spre o aventură necunoscută". Şi totuşi, în noi, cei căsătoriţi, rămâne certitudinea frumuseţii a acestui drum - alături de acel soţ aşa de diferit de modul în care ni-l imaginam - pentru că la origine a fost tocmai o re-cunoaştere.
Istoria relatată de Dobraczyński ne aminteşte că, pentru a urma drumul, trebuie să ne folosim de două ingrediente: să ştim să cerem cu încredere, dar să învăţăm să şi observăm ceea ce nu sare în ochi. De câte ori în viaţa zilnică ni se întâmplă să percepem mângâieri, urme ale unei promisiuni de Iubire? Conştienţi, în adâncul inimii, că nu este necesar întotdeauna să cerem şi că totul trebuie lăsat Donatorului. În familiile noastre, "miracolul se ascunde adesea în cotidianitate" şi Duhul ne sugerează că obişnuitul, în realitate, este neobişnuit. Mă gândesc cât de frumos este a simţi mânuţele pufoase ale copiilor noştri care ne mângâie faţa (aşa cum făcea micuţul Isus cu Iosif) şi a simţi în inimă că aceea este o mângâiere a lui Dumnezeu; sau a primi faptul că un fiu adolescent se închide în cameră multe ore, în căutarea de sine în singurătate, aşa cum Isus foarte tânăr se retrăgea îl locuri izolate pentru a se ruga Tatălui, în ascuns faţă de Iosif şi Maria. Cât de dificil este a face în familie acest tip de discernământ când suntem chemaţi să tăcem, să împărtăşim, să ascultăm, să lăsăm spaţii sănătoase de libertate. Este truda noastră de a merge împreună spre viaţa veşnică, uneori îngreunată de circumstanţe grave şi grele, mereu presărată cu mici dificultăţi zilnice continue. Însă Iosif acceptă această povară, ca Maria, care îi aminteşte că "trebuie făcut totul", pentru că numai atunci "el va lua acest lucru în mâinile sale". Ambii primesc din zi în zi proiectul mântuirii, aşa cum noi, cei căsătoriţi, suntem invitaţi să primim proiectul căruia i-am spus "da": pentru noi, pentru copii şi pentru toţi cei care vor fi atinşi de mareea vieţii noastre familiale.
Există o altă trecere pe care Maria şi Iosif ne învaţă să o facem: ambii au primit promisiunea pe care Duhul Sfânt a făcut-o celuilalt. Iosif primeşte darul Duhului care creştea în sânul soţiei sale; Maria primeşte promisiunea făcută în vis lui Iosif. În acest dar al Duhului oferit amândurora se creează unitatea celor doi în dimensiunea matrimonială şi se recreează schema trinitară: tu şi eu, în Cristos; noi şi Cristos. Acest dinamism ne poate ilumina pe noi, cei căsătoriţi, în viaţa împreună: în soţul meu Duhul se revelează şi este şi pentru mine semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ştim bine că uneori ceea ce se revelează prin soţ nu este exact ceea ce am vrea pentru noi: însă în sacrament soţii devin unul pentru cealaltă calea spre cer. O cale uneori neaşteptată şi incomodă, dar acea cale, dacă este primită, ne poate învăţa să ne iubim în manieră mai mare, mai generoasă. Aşa cum a făcut Maria, când Iosif i-a cerut să se ridice, să adune acel puţin pe care-l aveau, să-l ia în braţe pe Isus şi să înfrunte o călătorie lungă, periculoasă, pe jos spre Egipt. Pentru că, în aceste cazuri, ceea ce trebuie să ne conducă este conştiinţa că în centrul căsătoriei noastre este Cristos. Când îl văd pe soţul meu recules în rugăciune, ştiu că acea relaţie alimentează iubirea noastră zilnică. Şi atunci când reuşim să ne rugăm împreună, Cristos este prezent între noi, sacrament viu în viaţa noastră concretă de fiecare zi. Parafrazând Patris corde, de fiecare dată când ne regăsim în condiţia de a iubi, trebuie să ne amintim că iubirea noastră este "semn" care face trimitere la o Iubire mai înaltă. Toţi suntem mereu în condiţia lui Iosif, şi ca soţi: umbră a unicului Tată ceresc. Soţi şi soţii, pentru a ne păzi unul pe cealaltă şi a-i păzi pe copii care ne sunt încredinţaţi. A-i păzi pentru Tatăl, pentru viaţa veşnică în el. Dar fiecare dintre noi este şi Maria, îl poartă în sân pe Isus pentru a-l dărui lumii, ca rod al faptului că suntem în relaţie cu Duhul Sfânt. Vocaţia noastră creştină - învaţă marele sfânt rus Serafin de Sarov - este să-l dobândim pe Duhul Sfânt pentru a reflecta lumina sa, pentru a revărsa iubirea lui Cristos în relaţiile pe care le trăim. A fi umbră a Tatălui înseamnă, aşadar, a-l păzi pe celălalt care îţi este încredinţat, până când nu ajunge momentul de a te retrage: "Umbrele dispar, atunci când răsare soarele...". Pentru că umbra dispare, când începe să răsară lumina Duhului în acel fiu pe care l-ai însoţit spre libertatea vieţii în Cristos. Ce dar este a observa un fiu aproape adult care se îndreaptă să facă alegeri, total încredinţat Tatălui! Maternitatea mea m-ar induce să intervin, să sugerez, să orientez, dar vine un timp în care trebuie să fac să dispară umbra mea protectoare şi să mă pun alături de soţul meu, care îl susţine în decizii, încurajându-l şi "lansându-l" în lume. Ca soţie şi mamă, trebuie "să-i las lui partea tatălui", astfel, împreună putem să-l observăm mergând, în tăcere, recunoscători. Recunoscători, pentru că nu datorită meritelor noastre, ci prin harul Celui Preaînalt în vedem pe Duhul acţionând în familia noastră. A gândi altfel înseamnă a ceda în faţa linguşirilor Duşmanului, care ne face să credem că totul depinde numai de noi: o mare ispită a timpului nostru, cauza atâtor crize conjugale, chiar şi printre creştinii mai evlavioşi. Pentru aceasta, a reciti istoria de iubire dintre Iosif şi Maria relatată de Dobraczyński poate să fie de mare ajutor pentru a pătrunde mai profund în misterul iubirii nupţiale şi cu simplitate şi umilinţă să descoperim împreună, soţ şi soţie, cum acţionează Cristos în viaţa noastră obişnuită.
(După L'Osservatore Romano, 19 octombrie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
