Există cuvinte străvechi care, în anumite momente ale istoriei, cer să fie regândite. „Creația” este unul dintre acestea. Tradiția creștină l-a transmis de-a lungul secolelor pentru a exprima o convingere fundamentală a credinței: lumea și tot ceea ce există nu își au originea în sine, ci sunt voite și chemate la existență de Dumnezeu. Astăzi, însă, același cuvânt este rostit în fața unei imagini profund schimbate a realității. Știința contemporană ne prezintă un univers mult mai dinamic, interconectat și complex decât cel presupus de multe reprezentări din trecut. Întrebarea care se pune nu privește doar modul în care descriem lumea. Ci privește și modul în care teologia este chemată să o gândească ca pe o creație.
Pe acest teren se plasează noul document al Comisiei Teologice Internaționale (CTI), Grijă pentru Casa noastră comună. Un răspuns responsabil și fratern către Dumnezeul trinitar. Nu începe de la zero. Unele dintre coordonatele care ghidează reflecția au fost deja prezente în recentul Magisteriu și în producția anterioară a Comisiei. De exemplu, documentul În căutarea eticii universale: o nouă privire asupra dreptului natural, din 2009, chiar înainte de a obține indicații pentru acțiune morală din natură, l-a interpretat ca un „întreg inteligibil”, alcătuit din ființe unite prin raportare la Logos-ul creator. În această perspectivă, ființa umană nu este „celălalt” al naturii, ci împărtășește structural cu cosmosul o legătură originală de familiaritate, bazată pe participarea comună la Logos. Enciclica Laudato si’ a Papei Francisc avea să exprime apoi cu o forță deosebită conștientizarea că „totul este legat”, până la recunoașterea amprentei dinamismului trinitar în creație (238-240).
Noul document CTI preia această moștenire, dar intenționează să facă un pas mai departe. Interconectarea nu este văzută numai ca o caracteristică importantă a mediului înconjurător (lumea, natura, ființele vii) sau ca un motiv pentru a adopta un comportament ecologic responsabil. Ea intră în însuși modul în care înțelegem realitatea. Nu este surprinzător, așadar, că textul adoptă în mod explicit categoria de „ontologie relațională” și recunoaște o analogie între structura relațională a cosmosului și amprenta trinitară a creației. Din această perspectivă, interacțiunea cu științele contemporane devine deosebit de rodnică: evoluția, interdependența, cooperarea, complexitatea și relaționalitatea nu sunt categorii abstracte care să fie folosite pentru a deduce științific Trinitatea, ci aspecte ale realității care îndeamnă teologia să ia mai în serios o întrebare care a făcut întotdeauna parte din ea. Dacă Dumnezeul creștin nu este singurătate, ci comuniune, ce înseamnă să-l mărturisim drept Creator a tot ceea ce există?
Tocmai această întrebare duce la unul dintre cele mai interesante pasaje ale documentului și deschide un orizont teologic deosebit de rodnic. Tradiția creștină a vorbit de mult despre vestigia Trinitatis, despre urmele pe care Creatorul le lasă în opera sa. Textul CTI preia în mare măsură această perspectivă, amintind de Augustin, Toma, Bonaventura și Hildegard de Bingen, fără a se opri însă aici. O teologie a creației, de fapt, nu se poate limita la a se întreba în ce fel se referă creaturile la Dumnezeu; ea trebuie să aibă, de asemenea, curajul să se interogheze cu privire la modul în care Dumnezeu este prezent în ceea ce creează.
Și aici reflecția face un pas mai departe. Credința creștină păzește cu gelozie transcendența Creatorului: Dumnezeu nu este lumea și lumea nu este Dumnezeu. Aceeași credință mărturisește, în același timp, un Dumnezeu care nu rămâne exterior lucrării sale. Creatorul dă încontinuu ființă, susține, însuflețește, duce la împlinire. Prin urmare, Scriptura poate afirma că „în el trăim, ne mișcăm și suntem” (Fap 17,28), fără a șterge prin aceasta diferența infinită dintre Dumnezeu și creaturi. Transcendența și imanența nu se exclud reciproc: ele constituie tensiunea în care misterul creștin al creației cere să fie gândit.
În acest context, apariția în document a unui cuvânt pe care limbajul teologic oficial l-a folosit până acum cu extremă precauție capătă o semnificație deosebită: „panenteism”. CTI, deși se distanțează simultan de deism, supranaturalism și panteism, explorează domeniul de aplicare al acestuia într-un cadru riguros respectuos față de distincția dintre Creator și creatură. Panenteismul, de fapt, nu spune „totul este Dumnezeu”, ci „totul este în Dumnezeu”, protejând transcendența divină. Cu siguranță, documentul, deși dedică mai multe pasaje concepției panenteiste despre lume și permite apariția unor perspective în diferite puncte, nu oferă o teologie panenteistă completă a creației. El deschide o cale mai mult decât pretinde că o parcurge pe deplin; și tocmai această deschidere ne permite să recuperăm și să regândim intuiții adânc înrădăcinate în Scriptură și în tradiția creștină: Dumnezeul transcendent este prezent intim în creația sa, iar fiecare creatură, în consistența sa ireductibilă, trăiește din darul pe care îl primește neîncetat de la el.
Aici, în opinia mea, se află una dintre cele mai promițătoare căi pe care documentul le oferă teologiei. O teologie reînnoită a creației cu greu se poate mulțumi cu imaginea unui Dumnezeu care, după ce a dat naștere lumii, o guvernează din exterior. Dar trebuie să se ferească în egală măsură de tentația opusă de a dizolva diferența dintre Creator și creatură. A gândi aceste două adevăruri împreună necesită categorii capabile să păstreze unitatea și diferența, relația și alteritatea, autonomia creată și dependența radicală. Ontologia relațională – invocată în mod repetat de CTI și adoptată ca o cheie hermeneutică fundamentală – apare deosebit de rodnică aici tocmai pentru că în Dumnezeul Trinitar, în ființa și acțiunea sa, relația și diferența nu se exclud reciproc, ci ambele aparțin misterului comuniunii. Astfel, una dintre cele mai inovatoare trăsături ale documentului poate fi recunoscută în întâlnirea dintre deschiderea panenteistă și perspectiva ontologico-trinitară.
În acest punct, și chestiunea ecologică apare într-o lumină mai clară. Dacă creația este o constelație de ființe interconectate și dacă ființele umane fac parte din ea, grija pentru Casa noastră comună nu se poate reduce la o strategie mai rațională de gestionare a resurselor. Este vorba, în primul rând, de a învăța să locuim realitatea în mod diferit. Ființele umane dețin, cu siguranță, o poziție unică, dar această unicitate nu le plasează în afara comunității creaturilor: dimpotrivă, le sporește responsabilitatea față de ele. Antica imagine paulină a creației „gemând în durerile nașterii” în așteptarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,19-22) capătă aici o relevanță surprinzătoare. Libertatea umană poate contribui la păstrarea și înflorirea relațiilor care fac posibilă viața sau le poate dăuna.
Prin urmare, este de înțeles de ce documentul insistă cu hotărâre deosebită asupra necesității de a recunoaște și „păcatul împotriva creației”. Nu este vorba numai de adăugarea unei noi categorii la catalogul păcatelor morale. Dacă ființele umane trăiesc într-o rețea de relații care le precede, le susține și le permite, deteriorarea conștientă a acestei rețele contrazice ceva din adevărul însăși condiției lor de creatură. Păcatul ecologic dezvăluie astfel o dimensiune care este simultan teologică, antropologică și socială: rupe relațiile, transformă darul în posesie și separă ceea ce poate trăi numai în apartenență reciprocă. Această dimensiune capătă o profunzime suplimentară dacă creația este și locul prezenței dătătoare de viață a Dumnezeului Trinitar: relația prădătoare și violentă cu ea – rănind ceea ce Dumnezeu creează, susține și duce la împlinire – distorsionează și relația ființelor umane cu Creatorul.
Poate că tocmai aceasta este cea mai rodnică provocare a noului document. Teologia creației nu se referă numai la ceea ce credem despre originea lumii. Ea privește și viziunea noastră asupra lumii și, prin urmare, la modul în care alegem să o locuim. Teologia creației nu încheie acest drum; în multe privințe, îl inaugurează sau îl relansează. Și indică o direcție importantă: a învăța să ne gândim din nou la creație în lumina Dumnezeului trinitar, astfel încât credința în Cel din care toate lucrurile își trag ființa și în care trăiesc să poată genera forme corespunzătoare de cunoaștere, responsabilitate și grijă.
Lubomir J. Žák
Universitatea Palacký din Olomouc (Republica Cehă)
(După L’Osservatore Romano, 29 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
