100 de ani de la hirotonirile primilor episcopi chinezi – Rolul și relevanța primelor șase dieceze încredințate episcopilor chinezi

Pe 28 octombrie 1926, exact acum 100 de ani, Papa Pius al XI-lea a hirotonit șase episcopi chinezi la Roma: Philip Zhao Huaiyi, Odoric Cheng Hede, Melchior Sun Dezheng, Louis Chen Guodi, Joseph Hu Ruoshan și Simon Zhu Kaimin. Aceștia erau destinați să conducă, respectiv, Vicariatul Apostolic de Xuanhua, Prefectura Apostolică de Puqi, Prefectura Apostolică de Lixian, Vicariatul Apostolic de Fenyang, Vicariatul Apostolic de Taichow și Vicariatul Apostolic de Haimen.

Înființarea celor șase circumscripții ecleziastice încredințate clerului chinez și hirotonirea celor șase episcopi au oferit un impuls puternic pentru rădăcinile locale ale Bisericii Catolice din China și au căpătat o semnificație epocală în istoria Bisericii chineze.

1. Cei șase episcopi chinezi, reprezentanți remarcabili ai clerului național

Cei șase episcopi aveau cu toții o lungă viață sacerdotală și o vastă experiență pastorală și toți erau echilibrați și atenți. La momentul numirii episcopale, Philip Zhao Huaiyi avea 46 de ani și era preot de 22 de ani; Odoric Cheng Hede avea 53 de ani și era preot de 26 de ani; Melchior Sun Dezheng avea 57 de ani și era preot de 29 de ani; Louis Chen Guodi avea 51 de ani și era preot de 23 de ani; Joseph Hu Ruoshan avea 45 de ani și era preot de 17 ani; Simon Zhu Kaimin avea 58 de ani și era preot de 28 de ani.

Cea mai lungă preoție a fost cea a lui Melchior Sun (29 de ani). Cea mai scurtă a fost cea a lui Joseph Hu, care a avut totuși 17 ani de slujire. Cel mai în vârstă a fost Simon Zhu (58 de ani), cel mai tânăr a fost Hu (45 de ani).

În timpul studiilor seminariale, precum și înainte și după hirotonirea preoțească, toți cei șase au primit o formare solidă de la institute călugărești străine. Cinci dintre ei aparțineau unor institute călugărești: Cheng Hede și Chen Guodi de la Franciscanii Minori (O.F.M.), Sun Dezheng și Hu Ruoshan de la Congregația Misiunii (C.M.), iar Zhu Kaimin de la Societatea lui Isus (S.J.). Arhiepiscopul Celso Costantini, delegat apostolic în China, a comentat: „Odată cu numirea și consacrarea celor șase episcopi chinezi în 1926, lunga perioadă de tranziție s-a încheiat în sfârșit și a început o eră complet diferită. Munca asiduă desfășurată timp de mulți ani de misionarii străini și de membrii diferitelor institute călugărești a dat în sfârșit roade. (...) Sperăm că de data aceasta se poate deschide o cale promițătoare”.

2. Caracteristicile dezvoltării celor șase dieceze

Conform statisticilor pastorale din 1949, cele șase dieceze s-au aflat în situații foarte diferite:

În ceea ce privește dimensiunea lor totală, cele șase dieceze pot fi împărțite în trei grupuri.

Primul nivel: Haimen, Xuanhua și Anguo. Fiecare avea peste 30.000 de credincioși și un număr relativ mare de preoți și călugărițe.

Al doilea nivel: Fenyang. Avea peste 15.000 de credincioși și un număr relativ mare de preoți, dar nicio călugăriță.

Al treilea nivel: Taichow și Puqi. Acestea erau cele mai slabe circumscripții: ambele aveau mai puțin de 10.000 de credincioși și doar câteva zeci de preoți și călugărițe.

Din perspectiva structurii ecleziastice, cele șase circumscripții au fost împărțite în două categorii.

Cele cinci circumscripții Anguo, Fenyang, Xuanhua, Taichow și Haimen au rămas Vicariate Apostolice de la înființarea lor în 1926 până în 1946, când au fost toate ridicate la rang de dieceze.

Puqi, însă, a rămas o Prefectură Apostolică de la înființare. În 1926, prefectul apostolic Cheng Hede a fost hirotonit episcop titular de Catenna și a primit astfel demnitatea episcopală. După moartea sa, la 14 noiembrie 1928, succesorii săi, episcopul Joseph Zhang Jingxiu și episcopul Joseph Li Daonan, au fost amândoi prefecți apostolici și nu vicari apostolici: prin urmare, au continuat să conducă circumscripția ca preoți, cu titlul de prefect apostolic. Abia pe 10 mai 1951, Prefectura Apostolică din Puqi a fost ridicată la rang de dieceză, iar prefectul apostolic, episcopul Joseph Li Daonan, a fost ridicat la demnitatea de episcop ordinariu.

3. Cele șase circumscripții ecleziastice chineze au contribuit la promovarea înculturării Bisericii în China

După mai bine de douăzeci de ani de dezvoltare, în 1949, diecezele încredințate clerului chinez ajunseseră la 24, distribuite în 12 provincii:

• Hebei: 5
• Sichuan: 3
• Hubei: 3
• Shandong: 2
• Shanxi: 2
• Shaanxi: 2
• Jiangsu: 2
• Mongolia: 1
• Nord-Estul Chinei: 1
• Henan: 1
• Zhejiang: 1
• Yunnan: 1

Opt provincii, însă, nu aveau dieceze încredințate clerului chinez: Gansu, Anhui, Hunan, Jiangxi, Fujian, Guangdong, Guangxi și Guizhou.

Existau și alte trei vicariate apostolice conduse de episcopi chinezi, pe care unii autori le consideră, de asemenea, dieceze încredințate clerului chinez. În 1937, Zhao Zhensheng a devenit episcop al Vicariatului Apostolic de Xianxian, în 1939 Chen Qiming al Vicariatului Apostolic de Zhengding și în 1941 Zhang Weidu al Vicariatului Apostolic de Xinyang.

În sinteză, înființarea celor șase dieceze încredințate clerului chinez și înființarea ulterioară a altor dieceze de același tip au oferit un impuls puternic pentru înculturarea Bisericii Catolice în China.

Conform statisticilor, în cei 24 de ani, din 1926 până în 1949, numărul total de credincioși catolici din China a crescut de la 2.434.517 la 3.304.071. Preoții chinezi au crescut de la 1.272 la 2.785, iar ponderea lor în totalul clerului, atât chinez, cât și străin, a crescut de la 41,99% la 51,11%.

4. Rolul fundamental al arhiepiscopului Celso Costantini în înființarea diecezelor încredințate clerului chinez

În august 1922, Papa Pius al XI-lea l-a numit pe Celso Costantini primul delegat apostolic în China. Costantini a sosit în țară în noiembrie același an și a preluat imediat funcția, din care a demisionat în 1933 din motive de sănătate. În timpul mandatului său de unsprezece ani, a implementat cu vigoare cele trei enciclice majore ale celor doi pontifi. A promovat energic înculturarea Bisericii Catolice în China și a obținut rezultate semnificative.

El credea că „adevăratul proprietar al unei misiuni nu este misionarul, ci clerul indigen și credincioșii, așa cum proprietatea unui minor nu aparține tutorelui, ci minorului însuși. Când minorul atinge vârsta majoratului, poate deveni independent. Din păcate, Biserica din China are deja trei sute de ani și este încă considerată minoră”. El a subliniat: „Activitatea misionară este o operă pur supranaturală. Isus a fondat o Biserică catolică, adică universală. În Franța, aparține francezilor, în Statele Unite, aparține americanilor, în China, aparține chinezilor. Pentru a rezolva problema misiunilor, trebuie să facem tot ce este omenește posibil și apoi să ne încredem în Providență. Într-o zi, va deveni Biserica chineză; între timp, pot fi necesare încercări și sacrificii”. Costantini își amintea, de asemenea: „Când am ajuns în China, existau numai 57 de dieceze, toate încredințate străinilor. Când am părăsit țara, puțin peste zece ani mai târziu, existau deja 121 de circumscripții misionare, dintre care 23 erau încredințate episcopilor chinezi”.

Conform statisticilor, în timpul șederii de 11 ani a lui Costantini în China, au fost înființate 64 de noi dieceze: 43 încredințate institutelor călugărești străine și 21 clerului chinez. Diecezele încredințate clerului chinez au reprezentat astfel 32,8% din noile dieceze create în acea perioadă.

Cele 24 de dieceze încredințate clerului chinez au fost înființate în principal între 1923 și 1938:

Datele de fondare evidențiază în mod deosebit rolul lui Costantini.

Conform statisticilor, din 1923, anul înființării primei dieceze încredințate clerului chinez, până în 1949, în China au fost înființate numai 24 de astfel de dieceze. Acestea reprezentau doar 17,27% din cele 139 de dieceze existente în țară la acea vreme. În 26 de ani, în China au fost create 81 de noi dieceze, dar numai 24 au fost încredințate clerului chinez: peste 70% au rămas în mâinile unor institute călugărești străine. Din perspectiva Bisericii chineze, această situație nu poate decât să stârnească o anumită amărăciune.

În același timp, aceste cifre evidențiază și mai mult contribuția lui Costantini. În timpul mandatului său, au fost înființate și încredințate clerului chinez 21 de dieceze, reprezentând 87,5% din totalul de 24. Costantini a observat foarte critic: „O misiune poate fi comparată cu o floare cultivată într-o seră. Pentru a prospera, trebuie să fie transplantată în pământ deschis și să prindă rădăcini adânci. Florile de seră, de fapt, nu pot rezista intemperiilor. Acesta a fost cazul Bisericii chineze în trecut: când a izbucnit o persecuție la nivel național, misionarii au fost expulzați și totul a dispărut”. Chiar și astăzi, aceste cuvinte evocă o emoție profundă și un sentiment de amărăciune.

5. Experiențe și învățături legate de înființarea celor șase dieceze încredințate clerului chinez

(1) Deși experiența Puqi a fost marcată și de aspecte negative, importanța sa istorică rămâne considerabilă.

În 1923, Costantini a întâmpinat dificultăți enorme atunci când a promovat înființarea Prefecturii Apostolice din Puqi. Experiența lipsea, iar misionarii străini nu erau dispuși să înființeze dieceze încredințate clerului chinez. Clerul străin și-a exprimat rezerve puternice, iar clerul chinez s-a plâns și el de condițiile extrem de dificile din Puqi. Cu acea ocazie, unii franciscani americani au recurs chiar la un vicleșug pentru a-l impresiona pe Costantini. Când el a vizitat Puqi, i-au făcut o primire spectaculoasă: „De la gară până la biserică, strada era plină de persoane, peste tot se trăgeau artificii, iar gonguri și tobe băteau”. Atmosfera era extrem de festivă. Misionarii înșiși au prezentat Puqi ca un loc „situat într-un important punct de trecere între nord și sud, accesibil direct cu trenul din Hankou, cu bărci zilnice către Jiayu și legături terestre și fluviale extrem de convenabile”. Realitatea, însă, era foarte diferită.

Înainte de înființarea Prefecturii Apostolice de Puqi, în cele patru circumscripții în cauză, exista o singură parohie cu un preot chinez rezident, în Chongyang, iar numărul total de credincioși era de doar 729. Prin urmare, teritoriul nu îndeplinea cerințele esențiale pentru înființarea unei dieceze. Prin urmare, deși Vicariatul Apostolic de Hankou avea atunci 23 de preoți chinezi, numai opt s-au oferit voluntari să slujească la Puqi, inclusiv viitorul episcop Cheng Hede.

În aceeași perioadă, cele șase circumscripții relativ mai bogate din Wuchang și zonele înconjurătoare au fost încredințate franciscanilor americani și au format Prefectura Apostolică de Wuchang. Această circumscripție, însă, avea și ea puțin peste 2.000 de credincioși și, prin urmare, nu îndeplinea cerințele esențiale pentru a deveni dieceză. Ulterior, nici Puqi, nici Wuchang nu au cunoscut o dezvoltare deosebit de satisfăcătoare.

La aceasta s-a adăugat un episod și mai grav. Câțiva preoți chinezi au trimis o plângere colectivă Sfântului Scaun împotriva situației create, care a avut repercusiuni negative și asupra reputației lui Costantini. Sacra Congregație de Propaganda Fide a trebuit să lucreze câțiva ani înainte de a rezolva definitiv disputa. O persoană merită însă o laudă specială: Graziano Gennaro, O. F. M. (în chineză 田瑞玉, Tian Ruiyu), pe atunci episcop al Vicariatului Apostolic de Hankou. A intrat în istoria Bisericii chineze pentru ascultarea sa. Prefectura Apostolică de Puqi a fost înființată pe 12 decembrie 1923. Doar o săptămână mai târziu, pe 19 decembrie, Monseniorul Gennaro a murit subit de boală, la vârsta de doar 60 de ani.

Oricât de imperfectă ar fi fost, fondarea Prefecturii Apostolice de Puqi a fost totuși un eveniment simbolic de mare importanță. Din acel moment, misionarii chinezi au avut o dioceză pe care au administrat-o singuri, iar Biserica chineză a făcut un pas decisiv spre înculturare. Valoarea simbolică a înființării Prefecturii Apostolice de Puqi a depășit cu mult semnificația sa practică reală. Costantini a rezumat evoluția situației astfel: „La început, preoții chinezi au fost foarte nemulțumiți: au văzut că credincioșii erau puțini și operele erau subdezvoltate, iar unii misionari străini îi influențau negativ. La scurt timp după aceea, însă, au părăsit spontan Vicariatul de Hankou și s-au alăturat de bunăvoie noii dieceze. Ulterior, sub conducerea episcopului Cheng Hede, dieceza a făcut progrese notabile”.

(2) Dieceza de Anguo, un model pentru înființarea diocezelor chineze ulterioare.

Înființarea celei de-a doua circumscripții ecleziastice chineze a fost, de asemenea, tulbure și marcată de numeroase dificultăți. Celso Costantini își amintește în memoriile sale: „Am încercat să înființez o a doua dieceză încredințată clerului local. Mi s-a spus că vicarul apostolic de Yanzhou, episcopul Han, și cel de Xianxian, episcopul Liu, erau deschiși la minte. Amândoi, însă, credeau că momentul nu era încă potrivit. Episcopul de Baoding, episcopul François Foucquet, însă, mi-a oferit un mare ajutor”.

Pe 15 aprilie 1924, a fost înființată oficial Prefectura Apostolică de Lixian (安国) din provincia Hebei. Înființarea sa ilustrează clar metodele de lucru și abilitățile diplomatice ale lui Costantini.

Episcopul de Baoding, Preasfințitul Joseph Fabrègues (1872–1928), fusese hirotonit în mai 1910 și, prin urmare, avea o vastă experiență episcopală. Costantini s-a întâlnit mai întâi cu el pentru a-i câștiga sprijinul. După ce a primit un răspuns favorabil, pe 12 iunie 1923, l-a transferat pe Fabrègues la Vicariatul Apostolic de Beijing ca episcop coadiutor. Aceasta a fost aparent o retrogradare, dar, în realitate, Vicariatul Apostolic de Beijing avea o importanță mai mare. În septembrie 1923, Monseniorul Paul-Léon-Cornil Montaigne (1883–1962) a fost numit administrator apostolic al Vicariatului Apostolic de Baoding. Când Prefectura Apostolică de Lixian a fost înființată la 15 aprilie 1924, Baoding nu avea propriul episcop, ci doar un administrator apostolic. La 18 decembrie 1924, Sfântul Scaun a aprobat numirea lui Montaigne ca vicar apostolic de Baoding, iar la 19 aprilie 1925, Costantini a călătorit personal la Baoding pentru a prezida ceremonia de consacrare.

În ianuarie 1930, Montaigne a fost transferat la Vicariatul Apostolic de Beijing ca episcop coadiutor. Vicarul apostolic de Beijing, episcopul Stanislas-François Jarlin (1856–1933), a murit în ianuarie 1933, iar Montaigne i-a succedat în fruntea Vicariatului.

Această serie de transferuri, numiri și rotații demonstrează cât de meticulos a evaluat Costantini diferiții factori implicați în crearea circumscripției de Anguo. Abordarea sa a contribuit la asigurarea stabilirii ordonate și a dezvoltării stabile a celei de-a doua circumscripții ecleziastice încredințate clerului chinez.

(3) Explorarea activă a unor noi căi de înculturare, încredințând circumscripțiile existente clerului chinez.

Cele șase Vicariate Apostolice încredințate clerului chinez au apărut toate din dezmembrarea unei circumscripții mai mari, administrată până atunci de un institut călugăresc străin. Cu excepția lui Puqi, celelalte cinci îndeplineau în esență cerințele pentru o circumscripție ecleziastică, dar au rămas relativ slabe ca mărime, resurse și influență.

Așadar, a apărut o nouă întrebare: era posibil să se convingă unii episcopi aparținând unor institute călugărești străine să cedeze anumite circumscripții clerului chinez, încredințându-le astfel episcopilor chinezi?

S-a deschis astfel o nouă cale de promovare a înculturării Bisericii, sugerată tocmai de experiența primelor șase Vicariate Apostolice chineze.

În 1928, în timpul pelerinajului său la Donglü, Hebei, Costantini a făcut o încercare în această direcție. El își amintește: „Am hotărât să încredințez clerului chinez Vicariatul Apostolic de Baoding. Acest lucru a stârnit nemulțumiri la Beijing, în special la ambasada Franței. Misionarii francezi din Baoding, deși profund întristați, au dat dovadă în exterior de o mare cordialitate și demnitate”. După doi ani de efort, proiectul a ajuns în cele din urmă la bun sfârșit.

La 25 ianuarie 1930, Sacra Congregație de Propaganda Fide a aprobat retragerea Congregației Misiunii (C. M.) din Vicariatul Apostolic de Baoding și predarea administrației acesteia către clerul chinez. Monseniorul Paul-Léon-Cornil Montaigne, C.M., a fost transferat drept coadiutor la Vicariatul Apostolic de Beijing. La 26 martie 1931, preotul chinez Zhou Jishi a fost numit primul vicar apostolic chinez de Baoding și a fost hirotonit episcop la 2 august a aceluiași an. Trecerea Vicariatului Apostolic de Baoding către clerul chinez a avut o însemnătate enormă. Dacă acest model ar fi fost aplicat mai pe scară largă, înculturarea Bisericii Catolice din China ar fi putut căpăta o nouă față și o nouă dimensiune.

Ulterior, Costantini și-a îndreptat atenția către o circumscripție cu o valoare simbolică și mai mare: Vicariatul Apostolic de Nanjing. Nanjing era pe atunci capitala Republicii Chineze și principalul centru politic și cultural al țării. Vicariatul, una dintre principalele baze ale Societății lui Isus din China, avea numeroși credincioși, instituții bine dezvoltate și o activitate pastorală înfloritoare. De asemenea, exercita o influență considerabilă atât în ​​China, cât și în străinătate.

Societatea lui Isus avusese o influență enormă asupra dezvoltării catolicismului chinez, dar nu a fost nici deosebit de susținătoare, nici activă în crearea diecezelor încredințate clerului chinez. Din acest motiv, iezuiții nu au răspuns inițial pozitiv eforturilor lui Costantini.

Pe 12 mai 1931, episcopul de Nanjing, Mons. Prosper Paris, a murit, iar coadiutorul său, Mons. Auguste Haouisée (1877–1948), i-a succedat în fruntea Vicariatului. Costantini a purtat discuții lungi și aprofundate, mai întâi cu unul, apoi cu celălalt dintre acești episcopi iezuiți, încurajându-i să creeze o circumscripție ecleziastică încredințată clerului chinez. În pofida unei rezistențe puternice, eforturile sale au început treptat să dea roade.

Pe 13 decembrie 1933, Papa Pius al XI-lea a promulgat decretul de divizare a Vicariatului Apostolic de Nanking. Decretul a încredințat Vicariatul de Nanking clerului chinez, în timp ce noul Vicariat Apostolic de Shanghai a fost atribuit Societății lui Isus.

Măsura a fost adoptată oficial la 40 de zile după ce Costantini a părăsit funcția de delegat apostolic în China, dar meritul pentru punerea bazelor și continuarea proiectului trebuie să-i fie atribuit lui. Din păcate, după Baoding și Nanking, acest proces nu a cunoscut alte evoluții semnificative.

Concluzie

Având în vedere cele de mai sus, pentru a construi o Biserică în China înrădăcinată în realitatea locală, este mai întâi necesar să se permită și să se promoveze o Biserică autentic chineză în China. Încredințarea conducerii și administrării Bisericii din China episcopilor chinezi este, la rândul ei, o condiție fundamentală pentru așa-numita „sinicizare” (proces istoric, cultural și politic prin care indivizi, populații sau instituții non-chineze adoptă sau sunt forțate să asimileze limba, cultura, normele sociale, identitatea și ideologia politică a Chinei, în special pe cea a grupului etnic Han, nr) a catolicismului. Istoria fondării și dezvoltării celor șase dieceze chineze oferă Bisericii chineze numeroase experiențe valoroase și învățături importante. Deja în urmă cu un secol, arhiepiscopul Celso Costantini declara: „Pontiful avea o profundă preocupare pentru China, spera cu ardoare că va deveni o națiune puternică și susținea că China ar trebui să fie guvernată de chinezi”.

Sper sincer ca Biserica din China să poată continua să crească în mod sănătos și susținut și că viitorul său va fi din ce în ce mai promițător.

Prof. Liu Zhiqing
Universitatea Normală din Anyang

(După Agenția Fides, 28 octombrie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu