Sr. Anişoara Sandru, într-o corespondenţă e-mail, ne-a transmis mărturia unei tinere, Eliza, participantă la una dintre întâlnirile formative organizate la Tămăşeni de Surorile Campostrini. Textul îl redăm în întregime.
Am avut plăcerea de a participa sâmbătă, 17 ianuarie 2009, la întâlnirea formativă pe tema "Dumnezeu este lumină", organizată la Tămăşeni de Surorile Campostrini. Împreună am petrecut un moment formativ intens, în care am avut prilejul de a ne apropia de mesajul cuvântului lui Dumnezeu, a-l înţelege mai bine, şi fiecare ne-am reînnoit personal prin reflexie propunerile bune. Stimulată de această meditaţie, doresc să îmi exprim gândurile referitor la ceea ce înseamnă pentru mine că "Dumnezeu este lumină".
Lumina poate avea aceleaşi semnificate pe care le are iubirea, ba chiar am putea spune că lumina poate fi iubire şi iubirea poate fi lumină. Noi am fost creaţi să tindem spre "lumină" şi de aceea o căutăm, pentru că fără ea nu putem merge mai departe, nu putem duce la bun sfârşit lucrarea noastră, suntem împiedicaţi să vedem cu claritate ce avem în jurul nostru şi pe cei ce îi întâlnim pe drumul vieţii. De asemenea, fără lumina necesară, nu putem vedea şi înţelege nici ceea ce se găseşte în interiorul nostru, ceea ce suntem, nu am reuşi să dăm un sens profund întregii noastre vieţi, atât lucrurilor înalte, cât şi celor simple, normale, mărunte de care suntem înconjuraţi.
Ni se spune că Isus s-a născut într-o noapte geroasă, iar evanghelistul Ioan cred că vrea, de fapt, să ne ajute să înţelegem cum Isus a venit în mijlocul întunericului, adică lumina a venit în lume când era întuneric, noaptea geroasă despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură fiind sufletul nostru întunecat, plin de păcate.
Prin faptul că a trăit permanent în comuniune cu Tatăl, iar acţiunile şi cuvintele sale erau întotdeauna în perfectă coerenţă, ne-a demonstrat el însuşi că este posibil să ne realizăm în lumină, adică să realizăm pe deplin umanitatea noastră.
Dacă stăm şi ne gândim la sensul cuvântului "lumină", simţim în interiorul nostru un sentiment de claritate fără a-i putea însă explica îndeajuns semnificatul profund. Auzim deseori îndemnul de a "lăsa mereu aprinsă în noi flacăra iubirii" şi de aceea, pentru a înţelege mai bine, am putea să ne gândim la o lumânare a cărei flacără, arzând, emană căldură şi lumină. La fel trebuie să fim şi noi, să avem înăuntrul nostru lumină: să fim simpli, buni, plini de iubire, fiind noi înşine şi încercând zilnic să creştem. Astfel vom putea să ne dăruim celorlalţi aşa cum suntem, cu limite şi calităţi, fiind conştienţi că în acest mod vom creşte şi noi, căci Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât fiecare construim valorile noastre, găsind în celălalt ceea ce nouă ne lipseşte şi completându-ne în mod reciproc. Dacă zilnic încercăm să facem acest lucru, lumina va creşte tot mai mult în noi, astfel încât ceea ce e rău va cădea, se va schimba, se va transforma în bine.
Există expresia: "fericirea radiază pe chipul unui om" sau "în ochi străluceşte lumina", deci dacă în noi este lumină, atunci ea se va răspândi şi în exterior, în relaţiile cu ceilalţi. Nu trebuie să percepem lumina ca pe ceva enorm, distant de noi, ci să o considerăm în paşii mărunţi pe care îi facem zi de zi pentru a creşte. Pentru că de fapt, cred eu, Dumnezeu vrea de la noi ca, în acelaşi mod în care el este lumină pentru noi, tot astfel să învăţăm să fim şi noi lumină pentru ceilalţi, iar asta nu se învaţă doar rostind cuvinte, ci fiind tot mai mult în acţiunile noastre concrete, noi înşine lumină.
Eliza
