Isus este lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel (cf Lc 2,32)
Din ziua în care oamenii au păcătuit şi au pierdut bucuriile cerului şi Dumnezeu le-a promis un mântuitor care să-i aducă înapoi în paradis, de atunci a început lunga lor aşteptare a lui Mesia. Despre Mesia, Dumnezeu le-a descoperit prin profeţi multe lucruri, între care: că se va naşte dintr-o fecioară (cf. Is 7,14); că se va naşte din neamul şi din cetatea lui David (cf. 2Sam 7,12), că va lua asupra sa păcatele şi durerile noastre; că va suferi şi va muri pentru ele în locul nostru (cf. Is 53,4-5); că ne va dărui pacea şi bucuria sa cerească (cf. Is 9,6).
Ni se întâmplă câteodată să aşteptăm împlinirea unei promisiuni şi, când a sosit ziua împlinirii ei, să constatăm că am primit cu mult mai mult decât ne-am aşteptat să primim. Sau să ne dorim să vedem un oraş, un munte, o cascadă, iar când am ajuns acolo să găsim cu mult mai frumos decât ne-am aşteptat să găsim; şi atunci exclamăm: "Ce minunat!" Ei bine, aşa ceva li s-a întâmplat bătrânilor Simeon şi Ana. Lor li s-a promis că îl vor vedea pe Mesia înainte de a muri şi au aşteptat cu dor ziua aceea. Iar, când a sosit ziua aceea, au primit cu mult mai mult: Duhul Sfânt îi înştiinţează, Maria şi Iosif li-l pun pe Isus în braţe, Tatăl le dă darul profeţiei, darul de a vedea dinainte preţul de durere plătit de Isus şi de Maria, ridicarea unora şi căderea altora (cf. Lc 2,34-35; Is 8,14); dar şi bucuria de a-i chema pe oameni să primească mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, mântuire care întrece orice închipuire. De atâta fericire, Simeon a zis: "Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel" (Lc 2,29-32).
Aşa ceva ni se întâmplă şi nouă ori de câte ori ascultăm şoaptele Domnului şi venim la întâlnirea zilnică cu Isus din Cuvânt şi de la sfânta Liturghie. Isus ne-a promis rămânerea cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20). Dar, când venim la aceste întâlniri zilnice cu Isus care a rămas cu noi, ni se întâmplă lucruri la care nu ne-am gândit niciodată. Isus ne ia pe genunchii săi; ne vorbeşte la inimă; ne iartă păcatele; ne curăţă sufletele; ne împlineşte rugăciunile; ne hrăneşte ca pelicanul cu trupul şi sângele său; ne dă puteri divine contra răului; şi ne face să pregustăm încă de aici bucuriile viitoare. Şi atunci, strigăm ca ucenicii de pe Tabor: "Doamne, ce bine ne este nouă aici" (cf. Mt 17,4) Toate acestea sunt nişte garanţii de necontestat privind împlinirea promisiunii primirii împărăţiei cerurilor.
Dacă paradisul este un loc pregătit pentru oamenii pregătiţi, descoperirile lui Dumnezeu sunt şi ele descoperiri pregătite pentru oameni pregătiţi să le primească. Mai exact, Dumnezeu vorbeşte tuturor, dar şoaptele Duhului prin care vorbeşte Dumnezeu nu le pot auzi decât cei doritori să le asculte.
Se spune că un simplu indian şi un comerciant mergeau împreună pe o stradă aglomerată de maşini şi pietoni. La un moment dat cineva de pe stradă scapă o monedă de metal pe trotuar. Omul de afaceri a întors imediat capul pe când indianul şi-a văzut liniştit pe drum. Ceva mai încolo, indianul, se opreşte şi ascultă cu bucurie cântul unui greier din iarbă, pe când comerciantul îşi vede liniştit de drum.
Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) împreună cu un confrate treceau odată pe lângă o grădină cu flori; sfântul Francisc s-a oprit şi a început să vorbească cu florile: "Vorbiţi mai încet, aud şi înţeleg totul, ştiu că Dumnezeu este bun şi că ne iubeşte"; pe când confratele a trecut rece mai departe.
Fiecare om aude ceea ce îl interesează. Exact aşa s-au întâmplat lucrurile cu bătrânii Simeon şi Ana şi cu restul locuitorilor din Ierusalim, fie din case, fie din templu. Duhul Sfânt le-a vorbit tuturor despre venirea lui Isus în templu încă de pe vremea profetului Malahia şi până atunci, dar şoaptele lui tainice nu au fost auzite decât de cei care au aşteptat şi s-au pregătit pentru venirea lui; la fel şi bucuria vederii şi îmbrăţişării lui nu au gustat-o decât tot numai ei. Isus a spus: "Unde e comoara ta, acolo este şi inima ta" (Mt 6,21).
În fiecare duminică şi sărbătoare, ba, chiar în fiecare zi, Isus vine la întâlnire cu noi în sfânta biserică, aşa cum a venit şi astăzi la întâlnire cu poporul său. Şoaptele Duhului care vestesc venirea lui şi paşii lui Cristos care vine la întâlnirea zilnică cu noi se aud în dangătul clopotului, în tic-tac-ul ceasornicului şi în paşii celor care merg la casa Domnului. Cei interesaţi de Isus, când aud şoaptele Duhului, dangătul clopotului şi paşii credincioşilor, lasă totul şi vin la întâlnirea cu Isus. Apropo, într-o localitate pe unde am trecut ca preot, dangătul clopotelor pentru Liturghia de duminică nu era semnalul pentru apropierea lui Isus, ci era semnalul pentru a mers la pădure. În funcţie de răspunsul nostru la toate aceste şoapte, vom fi sau nu vom fi fericiţi şi odihniţi aici şi în veşnicie.
Conform prescrierilor Legii care spun că orice întâi născut să fie închinat Domnului (cf. Ex 11,1-3.11-16), Isus, spre învăţătura şi mântuirea noastră s-a spus Legii şi s-a oferit Tatălui ca jertfă pentru noi.
Fericitul papă Paul al VI-lea, comentând sărbătoarea de astăzi, spunea: "Sărbătoarea de astăzi, ca să fie înţeleasă în toată plinătatea conţinutului ei, trebuie să fie considerată ca o celebrare simultană a Fiului şi a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire săvârşit de Cristos la care Fecioara Maria a fost intim asociată" (cf. Marialis cultus, 7). Prin cuvintele "şi ţie o sabie îţi v-a străpunge inima" (Lc 2,35), bătrânul Simeon pune în lumină unirea dinte Mamă şi Fiu în opera de mântuire şi face astfel legătura dintre oferirea lui Isus pe care ea a făcut-o atât la templu cât şi la cruce. Dar, odată cu Fiul ei Isus, şi în unire cu el, Maria se oferă şi pe sine ca jertfă vie, plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1-2); ba, mai mult, oferirea lui Isus şi a Mariei fac trimitere şi la oferirea noastră ca jertfă plăcută lui Dumnezeu, în planul mântuirii.
Oferirea Mariei ca jertfă vie şi sfântă împreună cu Isus este modelul tuturor consacrărilor făcute de cei credincioşi lui Dumnezeu. Astăzi este chiar ziua "Persoanelor consacrate", a acelor creştini care asemenea Mariei şi Iosif, a lui Simeon şi Ana, a lui Paul şi Timotei şi a multor altora din toate timpurile şi locurile, deşi muncesc în multe câmpuri de activitate, şi-au dedicat viaţa slujirii şi aşteptării lui mirelui lor, Isus, care atunci când va veni, să-l poată întâmpina cu bucurie, ca Maria şi Iosif, ca Simeon şi Ana, şi a tuturor celorlalţi consacraţi şi să intre cu el în bucuria negrăită a cerului. Felicităm astăzi toate persoanele consacrate şi dedicate lui Dumnezeu şi dorim fericirea tuturor aleşilor şi consacraţilor lui Dumnezeu.
Dar Biserica cheamă astăzi pe toţi creştinii să vină cu Isus şi cu Maria la templu, pentru a ne consfinţi lui Dumnezeu şi să spună împreună cu ei: "Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta" (cf. Ps 40,7)!
Maria nu este numai prima credincioasă a Noului Testament; nu este numai prima fiică a Tatălui, prima mamă a Fiului şi prima mireasă a Duhului Sfânt; nu este numai prima care va împărtăşi misiunea lui Isus de la cruce, dar şi prima care se va uni cu el în pătimire (cf. Col 1,24); nu este numai prima care va fi mântuită; dar Maria, împreună cu Isus, este şi prima care a fost constituită de persoanele divine, "imagine a Bisericii" pelerine pe pământ în drum spre patria veşnic fericită din ceruri. De aceea, aşa cum au trăit Isus şi Maria, imagini vii ale Bisericii, trebuie să trăim şi noi (cf. 1In 2,6).
Deşi nu toţi creştinii au o dedicare specială făcută lui Dumnezeu ca persoanele consacrate, totuşi, toţi creştinii au consacrarea de la Botez, o consacrare prin care s-au angajat să-l slujească pe Dumnezeu şi să caute împărăţia cerurilor, asemenea Mariei, imaginea vie a Bisericii. De aceea, atunci când spunem că sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare simultană a lui Isus şi a Mariei, spunem de fapt că sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare simultană a lui Isus şi a noastră; când spunem că în opera mântuirii este implicată şi Maria, spunem că suntem implicaţi şi noi; când spunem că sabia durerii care a pătruns inima lui Isus şi a Mariei, spunem că sabia durerii pătrunde şi inima noastră.
Evanghelia de astăzi ne spune că Isus a fost desăvârşit: în relaţiile sale cu Tatăl ceresc, fiind supus şi ascultător; în relaţiile cu împărăţia cerurilor, el fiind mereu în cer (cf. In 3,13); în relaţiile cu învăţătorii din templu, deşi infinit mai înţelept decât ei toţi, el nu îi învaţă, ci îi ascultă şi îi întreabă, singura atitudine care se cuvenea vârstei lui; este desăvârşit şi în relaţiile cu părinţii, cărora "le era supus", deşi era creatorul lor; în relaţiile cu toată creaţia, a cărei jertfă o acceptă la actul răscumpărării (cf. Lc 2,22-40). La această relaţie normală cu Dumnezeu, cu cerul, cu semenii şi cu toată creaţia, a venit Isus să ne aducă şi pe noi. Dar, pentru asta, Isus va trebui să treacă mai întâi prin suferinţele crucii şi ale morţii, apoi se va putea aşeza să ne purifice şi pe noi (cf. Mal 2,3; Ps 66,10; Iov 18,1).
Profetul Malahia, cu 450 de ani înainte, ni-l prezentat pe Isus lângă creuzetul de topire a aurului şi a argintului, adică, de curăţire a credincioşilor săi (Mal 3,3). Isus, după ce prin patima şi moartea lui pe cruce, l-a redus la neputinţă pe cel care avea puterea morţii (cf. Evr 2,14-15), s-a aşezat lângă creuzet ca să ne cureţe de orice întinare a păcatului. Isus nu-şi va încheia lucrarea decât atunci când chipul său se va reflecta în mod clar pe chipurile noastre (cf. Zah 13,9; 2Cor 3,18). El va şti să regleze împrejurările şi să întreţină focul încercării, până la curăţirea noastră definitivă şi, până la sfinţirea noastră, pentru a putea aduce Domnului "daruri neprihănite" şi o mărturie curată (cf. Rom 12,1; 2Pt 3,18).
Procesiunea de azi cu lumânări aprinse simbolizează strălucirea dumnezeiască a lui Isus care se apropie de noi ca să ne mântuiască, dar şi strălucirea sufletelor noastre mântuite de el la cruce; Procesiunea cu lumânările aprinse simbolizează şi pe Fecioara Maria care a purtat în braţele sale lumina adevărată şi a dus-o acelora care zăceau în întuneric, dar şi pe noi, care, luminaţi de Isus, purtăm în vieţile noastre lumina evangheliei pentru toţi cei care o aşteaptă. Procesiunea cu lumânările aprinse mai simbolizează şi drumul nostru, atât spre casa lui Dumnezeu atât de aici, cât şi spre casa lui Dumnezeu din ceruri, unde are loc întâlnirea Domnului cu poporul său.
Acum, că prezenţa lui Dumnezeu s-a arătat şi noi am primit-o în braţele minţii şi inimii noastre, noi am fost făcuţi noul Israel, noi am fost chemaţi să vestim faptele măreţe ale acelui care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9).
Lumânarea care arde şi luminează, se consumă. Isus, care a ars şi ne-a luminat, s-a consumat până la ultima suflare de pe Calvar. Maria, pentru a lumina împreună cu Isus, a ars şi s-a consumat în iubire până la sfârşitul vieţii. Sfinţii, care au luminat alături de Isus şi de Maria, s-au consumat şi ei în aceeaşi iubire până la moarte. Noi toţi, care voim să ajungem în cer, trebuie să ardem şi să ne consumăm în iubirea lui Dumnezeu, ca Isus, ca Maria şi ca toţi sfinţii.
De aceea, Joseph Rudyard Kipling (1865-1936), poet şi prozator britanic, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1907, spunea fiecărui om dornic de mântuire: "Învaţă de la flăcări că avem de ars şi noi, învaţă de la apa sa nu dai înapoi; învaţă de la umbra sa fii smerit ca ea, învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea".
Cu mult timp în urmă, într-un sat de munte, un nobil bogat, s-a gândit să lase ca moştenire consătenilor lui, o biserică. Cu ocazia inaugurării, oamenii s-au strâns şi s-au minunat de frumuseţea noii bisericii. Cineva, însă, a remarcat că biserica nu era iluminată. Atunci nobilul i-a dat fiecărui om câte o lampă pe care să o poarte cu el când venea la închinare. Ori de câte ori vei fi aici, locul unde vei sta va fi luminat. De fiecare dată când vei lipsi, locul tău va fi întunecat. Aşa este şi cu noi astăzi, când vom veni la biserică vom lumina; când nu vom veni, vom propaga o pată de întuneric.
Martin Luther King, jr. (1929-1968), spunea: "Întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate face aceasta. Ura nu poate alunga ura, numai iubirea poate face aceasta. Ura sporeşte ura, violenţa sporeşte violenţa, asprimea sporeşte asprimea. Când oamenii vor vedea pacea şi bucuria din viaţa ta în Cristos, îşi vor recunoaşte nevoia de el. Mărturia personală este ceea ce aşteaptă oamenii de la noi".
Când Benjamin Franklin (1706-1790) a dorit să trezească interesul oamenilor din Philadelphia pentru iluminatul stradal, nu a căutat să-i convingă doar cu vorbe, ci a aşezat o lampă frumoasă chiar în dreptul casei sale; a păstrat-o curată pentru ca lumina să se reverse frumos. În fiecare seară, la căderea întunericului, o aprindea cu grijă. Oamenii care treceau pe-acolo vedeau că lumina îi ajuta să calce cu băgare de seamă pe pietrele alunecoase ce pavau strada. Şi alţii şi-au aprins lămpi în dreptul caselor lor şi nu peste mult timp Philadelphia s-a convins de faptul că iluminatul stradal era o necesitate.
C.S. Lewis (1898-1963) scria: "Sfinţii sunt persoanele care îl fac prezent şi credibil pe Dumnezeu, nu făcându-se plăcuţi sau acomodându-se capriciilor societăţii, ci, trăind o viaţă de adevăr şi lumină, aşa cum a trăit Isus".
Pr. Ioan Lungu
