Sfântul Benedict şi omul european
În comemorarea liturgică a părintelui monahismului occidental
De Donato Ogliari
abate ordinar de Montecassino
Cu ocazia consacrării bisericii catedrale reconstruite din Montecassino, petrecută la 24 octombrie 1964, Paul al VI-lea l-a proclamat pe sfântul Benedict ca patron principal al Europei. Cu acel gest pontiful a afirmat cu hotărâre rolul decisiv pe care monahismul benedictin l-a jucat în Evul Mediu, prin reţeaua deasă a mănăstirilor sale, în făurirea continentului european printr-o unitate de credinţă şi de cultură fără egal. Şi un agnostic ca sociologul Léo Moulin a admis că sfântul Benedict şi călugării săi puteau fi definiţi desigur "«părinţii Europei» în sensul deplin al termenului, atât din punct vedere istoric cât şi sociologic".
Cu toate acestea, trebuie amintit imediat că tot ceea ce călugării benedictini au fost în măsură să realizeze trebuie să fie condus la acel principiu unificator al vocaţiei lor, adică quaerere Deum, căutarea lui Dumnezeu (cf. Regula sfântului Benedict [=rb] 58, 7). "Ei - aşa cum a afirmat Benedict al XVI-lea - voiau să facă lucrul esenţial: să se angajeze pentru a găsi ceea ce are valoare şi rămâne mereu, pentru a găsi viaţa însăşi. Erau în căutarea lui Dumnezeu. De la lucrurile secundare voiau să treacă la cele esenţiale, la ceea ce, singur, este cu adevărat important şi credibil".
Aşadar, călugării benedictini nu aveau înnăscută vocaţia de a coloniza, de a desţeleni sau de a crea ferme care erau adevărate firme de avangardă unde se făceau experimente îndrăzneţe de agronomie şi se instruiau în manieră luminată masele rurale. Nici nu aveau, ca scop principal propriu, acela de a seca mlaştinile, de a construi mori şi pepiniere, de a creşte arta apiculturii, de a se îngriji de păduri sau de a se specializa în producţia de vinuri, de uleiuri şi de brânzeturi. Aşa cum nu aveau ca finalitate primară aceea de a recupera şi a transmite cultura antică sau de a crea una nouă.
Şi totuşi, dacă răspunzând exigenţelor timpurilor, călugării, în afară de a fi mari evanghelizatori, s-au dovedit şi mari "educatori economici" (H. Pirenne) şi propagatori culturali, acest lucru a fost rezultanta unei existenţe trăite în căutarea zilnică a lui Dumnezeu, făcută în urmarea lui Isus şi în lumina evangheliei sale, ceea ce, desigur, se configura şi ca o căutare a adevărului despre om şi despre realizarea sa autentică. De fapt, de aici a luat formă acel umanism benedictin - "parte importantă a umanismului creştin" (Ludmiła Grygiel) - care a marcat în manieră durabilă şi profundă ethosul european.
Totuşi, astăzi, în climatul socio-cultural în care se dezbate Europa secularizată şi post-umană, unde meta-naraţiunile referitoare la Dumnezeul creştin sunt puternic în declin, ne vine în mod spontan să ne întrebăm dacă mesajul sfântului Benedict mai poate fi izvor de inspiraţie pentru cetăţenii europeni. Noi credem că da. Iată câteva exemple ale modului în care acest mesaj încă mai are ceva de spus minţilor şi inimilor contemporanilor noştri.
Înainte de toate îndemnul sfântului Benedict de a fi artizani ai păcii şi ai unităţii, căutând şi păstrând ambele în adevăr şi în caritate (cf. rb, Prol. 17; 4, 25; 65, 11). Nu este întâmplător dacă scrisoarea apostolică prin care Paul al VI-lea l-a declarat pe sfântul Benedict ca patron principal al Europei începe cu cuvintele "Pacis nuntius", "mesager al păcii", şi "Effector unitatis", "constructor al unităţii". De fapt, numai devenind promotori ai păcii şi unităţii va fi posibil să trăim în armonie cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu creaţia, şi să contribuim în mod eficient la edificarea unei lumi mai drepte şi umane. Totul urmând o "cultură a dialogului" care "implică o ucenicie autentică, o asceză care să ne ajute să-l recunoaştem pe celălalt ca un interlocutor valabil" (Papa Francisc).
O altă valoare prezentă în rb este respectul faţă de fiecare fiinţă umană. Fidel faţă de evanghelie, sfântul Benedict îndeamnă la "Cinstirea tuturor oamenilor" (rb 4, 8), pentru că în fiecare fiinţă umană este prezent Cristos. Este o invitaţie de a avea o privire nouă faţă de semenii proprii, o privire care, inspirându-se din porunca creştină a iubirii, să se concentreze asupra unicităţii şi asupra demnităţii fiecărei persoane; o privire deschisă care să favorizeze incluziunea, împărtăşirea şi solidaritatea, în special faţă de cei bolnavi, cei pelerini, cei străini (care în mănăstire nu lipsesc niciodată: cf. rb 36, 4), adică faţă de cei umili, cei săraci, cei din urmă. Aşadar, sfântul Benedict ne stimulează să recunoaştem în fiecare bărbat şi femeie un frate şi o soră care trebuie însoţit, îngrijit, educat, promovat, evanghelizat, iubit şi condus fericit spre portul vieţii veşnice.
Un alt aspect care merită atenţie este preţiozitatea vieţii zilnice. Aceasta din urmă este pentru sfântul Benedict locul în care trebuie recunoscute semnele proximităţii lui Dumnezeu în propria viaţă (cf. rb 19, 1); locul în care trebuie trăită sfinţenia evanghelică într-o formă obişnuită, în aşa fel "încât eroicul să devină normal, zilnic, şi încât normalul, zilnicul să devină eroic. Trebuie admirată simplitatea acestui program, şi în acelaşi timp universalitatea sa" (Ioan Paul al II-lea). Un ecou al acestui lucru se poate găsi în exortaţia apostolică Gaudete et exsultate a papei Francisc, acolo unde el îi îndeamnă pe creştini de a trăi "sfinţenia zilnică". După aceea, pentru sfântul Benedict nu există nimic care să nu contribuie în vreun mod la propriul drum de sfinţenie, până acolo încât să-i îndemne pe călugării săi să mânuiască atent instrumentele din mănăstire, cum ar fi o sapă, un polonic sau un stilet. De fapt, şi ele sunt instrumente prin care să-l caute pe Dumnezeu şi pentru aceasta trebuie mânuite ca şi cum ar fi adevărate vase sacre ale altarului (cf. rb 31,10).
În sfârşit, pentru a percepe prezenţa lui Dumnezeu în cotidianul nostru, sfântul Benedict conferă mare importanţă şi "stabilităţii". Paradigma schimbării de epocă prin care trecem este aceea a complexităţii şi a vitezei şi acesta este adesea motiv de nelinişte, de dezorientare şi de destabilizare. Stabilitatea la care face aluzie sfântul Benedict (cf. rb 58, 17), în afară de a fi de natură fizico-spaţială, este mai ales interioară. Ea are de-a face cu o inimă puternic întemeiată pe Cristos - stânca, înaintea căruia nu trebuie pus absolut nimic (cf. rb 72, 11), şi pe evanghelia sa, călăuză sigură pentru drumul de aici de pe pământ (cf. rb, Prol. 21).
Aşadar, Regula sfântului Benedict continuă să fie izvor de inspiraţie fie pentru credincios fie pentru orice om de bunăvoinţă care doreşte să contribuie la edificarea unei Europe cu faţă umană, "o Europă capabilă să dea naştere unui nou umanism" pentru care este nevoie de "amintire, curaj, utopie sănătoasă şi umană" (Papa Francisc). Benedictus benedicat!
(După L'Osservatore Romano, 11 iulie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
