Rugăciunea rozariului în viaţa sacerdotală
Un singur trup în Cristos cu Maria
de Mauro Piacenza, arhiepiscop titular de Vittoriana, secretar al Congregaţiei pentru Cler
La încoronarea acelui dar de har care a fost Anul Sfintei Preoţii, în ziua de 11 iunie 2010, circa şaptesprezece mii de preoţi provenind din cele cinci continente, s-au adunat la Roma, în jurul papei, pentru cea mai mare concelebrare euharistică din istorie. La sfârşit, aşa cum un tată se asigură ca fiii, fiind aproape să plece într-o ţară îndepărtată, să aibă instrumentele necesare pentru a înfrunta călătoria şi a evita posibilele pericole, Sfântul Părinte i-a încredinţat şi consacrat pe toţi preoţii, prezenţi şi din lume, sfintei Fecioare Maria, venerată cu titlul de Salus populi Romani.
În spatele acestui mare "gest magisterial", împreună cu credinţa tare şi curajoasă a lui Petru, străluceşte conştiinţa pe care o are Biserica despre propria dimensiune mariană de care nu se poate face abstracţie şi mereu nouă, cât de mult este una cu sfânta Fecioară, "proto-celulă" a trupului eclezial, în care iniţiativa harului divin şi primirea umană liberă s-au conjugat în mod perfect, inaugurând începutul definitiv al mântuirii.
Cristos însuşi a încredinţat Mamei sale întregul popor al credincioşilor în persoana discipolului preaiubit, indicând astfel natura Bisericii care avea să se nască din el: un singur trup, o singură carne în el, cu Maria. Astfel, Biserica, în Sfânta Fecioară, contemplă cel mai perfect model de credinţă şi semnul de speranţă sigură în gloria viitoare.
Secole şi secole de credinţă, sfinţenie şi învăţături magisteriale indică, în devoţiunea mariană "calea-maestră" a drumului de perfecţiune creştină. Apoi, de peste un secol invitaţia la rugăciunea sfântului rozariu caracterizează luna octombrie, care urmează să înceapă. În această privinţă, este deosebit de util a lua în considerare motivele devoţiunii profunde şi afectuoase pe care poporul creştin a nutrit-o mereu faţă de această rugăciune. Nu întâmplător, este bine de amintit asta, recitarea sfântului rozariu, în comunităţi sau în casele proprii, se bucură de înalta recunoaştere ecleziastică a indulgenţei plenare.
Din punct de vedere istoric, dezvoltarea rapidă şi surprinzătoare a acestei rugăciuni splendide, atribuită de tradiţie sfântului Dominic de Guzman, a fost mereu dictată de-a lungul secolelor de o dublă motivaţie: pe de o parte, extraordinara rodnicie spirituală, experimentată de cei care se încredinţau ei; pe de altă parte, faptul că s-a revelat ca mijloc foarte eficace pentru a obţine ocrotirea divină, în evenimentele istorice, care, în timpul celui de-al doilea mileniu, au ameninţat Occidentul creştin şi însăşi Biserica (cf. Leon al XIII-lea, Supremi apostolatus officio, 1 septembrie 1883).
Ultima mărturie luminoasă a rozariului ca şi cale ad Iesum per Mariam ne-a fost oferită de slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae. El, pe urma principalelor învăţături de spiritualitate mariană, a indicat, chiar în motoul episcopal, consacrarea la Maria ca şi calea cea mai sigură şi eficace pentru conformarea discipolului cu Cristos Domnul: "Totus tuus".
Cum să nu recunoaştem, mai ales în viaţa şi în fiecare zi a preotului, preţiozitatea rozariului, ca memorie a mântuirii, sau ca educare a inimii la actul de credinţă în intrarea definitivă a lui Dumnezeu în istorie? Cum să nu simţim urgenţa de a practica şi de a răspândi şi mai mult recitarea lui, în faţa curselor din perioada contemporană?
Totuşi, înainte de orice altă consideraţie, este necesar să recunoaştem că rugăciunea rozariului alimentează însăşi identitatea noastră sacerdotală.
De fapt, dacă în faptul de a ne face părtaşi de Preoţia sa - aşa cum a învăţat papa cu autoritate (cf. Veghea cu ocazia Întâlnirii Internaţionale a Preoţilor la încheierea Anului Sfintei Preoţii, 10 iunie 2010) - Cristos ne trage în el şi astfel ne permite să folosim însuşi "eul" său, în contemplarea misterelor vieţii sale, prin ochii şi inima neprihănită a Mariei, putem să-l cunoaştem mai mult, să învăţăm sentimentele sale, să primim harul pe care ni-l dăruieşte în celebrarea euharistică zilnică şi să devenim tot mai disponibili la ceea ce el dispune pentru noi.
Sfânta Fecioară Maria, care acum cu trupul şi cu sufletul contemplă Gloria Fiului său, va fi aceea care ne va comunica, precum prin osmoză, iubirea faţă de Fiul. Să nu încetăm niciodată să învăţăm de la Mama Iubirii Frumoase, care a rostit, pentru toată Biserica, "da"-ul necondiţionat la voinţa lui Dumnezeu, permiţând astfel Întruparea Cuvântului, însăşi fiinţa Bisericii şi prezenţa sacramentală, acum, a lui Cristos în Euharistie.
Cu ea, cu inima sa, suntem uniţi în mod mistic, nu numai ca mădulare ale Bisericii, dar în special, ca preoţi: suntem alter Christus, alţi fii ai săi!
Deci a fi preoţi înseamnă, prin har, şi a fi cu Maria o singură inimă. Înseamnă a putea tresălta de bucurie: Totus tuus sum Maria et omnia mea tua sunt!
(După L'Osservatore romano, 30 septembrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
