Renunţarea papei
Însă poporul a înţeles
De Marco Doldi
La puţine ore de sfârşitul pontificatului lui Benedict al XVI-lea merită să încercăm să ne întrebăm despre modul în care oamenii obişnuiţi au înţeles decizia Papei. Nu e vorba de a ne reîntoarce asupra cuvintelor rostite în timpul Consistoriului din 11 februarie şi nici asupra interpretării şi aplicării lor corecte. Mai degrabă, e vorba de a înţelege dacă credincioşii şi oamenii obişnuiţi au înţeles până la capăt voinţa lui Benedict al XVI-lea. Investigaţia, desigur, nu este uşoară şi răspunsurile vor fi în mod necesar parţiale.
Între timp, trebuie recunoscut un fapt. Decizia Papei de a renunţa la slujirea petrină a creat pretutindeni un anumit sentiment de rătăcire şi de dezorientare, din cauza noutăţii sale absolute. Este adevărat că în timpul ultimilor ani ai pontificatului fericitului Ioan Paul al II-lea, când el apărea tot mai în declin din punct de vedere fizic, se punea întrebarea cu privire la posibilitatea unei eventuale renunţări a lui. Se spunea că era posibil, că deja un altul făcuse asta în istorie. Este adevărat şi că Benedict al XVI-lea în cartea interviu "Lumina lumii" de Peter Seewald, ieşită în 2010, răspunzând la o întrebare cu privire la posibila sa demisie, spunea: "Se poate da demisia într-un moment de seninătate, sau când pur şi simplu nu se mai reuşeşte". Totuşi, demisia părea o posibilitate absolut îndepărtată şi când a venit a părut un fulger din senin.
Aşadar, oamenii nu erau pregătiţi şi nu putea să fie pregătiţi. La acest punct, unii - de altfel puţini - au manifestat dezorientarea lor afirmând pur şi simplu că un Papă nu-şi poate da demisia şi au amintit alegerea lui Ioan Paul al II-lea, care a fost diferită. Ba chiar n-au lipsit din aceia care şi-u însuşit evaluarea severă pe care marele poet a dat-o alegerii lui Celestin al V-lea şi care rămâne un moştenire a studiilor clasice ale atâtor italieni. Însă, dincolo de o anumită asprime a părut să iasă în evidenţă un anumit sentiment de rătăcire, deoarece credincioşii ori nu l-au văzut mereu pe Papa ca o figură paternă, de care să se lase conduşi ori cu care să fie în dezacord; dar mereu un părinte. Astfel multora li s-a părut că au devenit orfani.
În schimb, cei mai mulţi au acceptat, ca să spunem aşa, că Benedict al XVI-lea a decis să se dea deoparte. Dar aici există o importantă distincţie între cei care au primit cu încredere motivaţiile exprimate de Papa cardinalilor şi cei care au imaginat altele. Pentru primii n-a fost dificil să înţeleagă că Benedict al XVI-lea, om ca toţi, nu mai reuşeşte, ajuns de acum la vârsta de 86 de ani, să conducă Biserica. Forţele sunt în declin pentru toţi şi nimeni nu este veşnic sau atotputernic. Bătrâneţea este aşa: fericit cel care o asumă în mod responsabil ca perioadă de mai mică eficienţă şi ocazie pentru a comunica altora experienţa unei vieţi sau pentru a cultiva mai mult relaţiile umane. Papa - tot conform aceste prime grupări de persoane - a demonstrat că nu este alipit de putere, a arătat umilinţa de a se da deoparte şi de a se ascunde din faţa lumii. Credincioşii, luminaţi de cuvântul Evangheliei, au văzut realmente în acest gest predarea conducerii Bisericii celui care este Păstorul păstorilor, celui pentru care orice Pontif este "numai" vicar. Pentru alţii, probabil cei mai numeroşi, motivaţiile prezentate de Benedict al XVI-lea n-ar fi adevărate sau cel puţin insuficiente: ar trebui să fie altceva! Asupra acestora a avut o mare influenţă multe mijloace de comunicare, care exercită astăzi o putere care nu este mai puţin tare decât dictaturile, deoarece comandă ce să se gândească şi ce să se creadă. De obicei înaintează prin teze preconcepute şi nu reuşesc să vadă realitatea faptelor. Absolutizează unele lucruri, făcând din ele cheia interpretativă pentru toate, mereu aceeaşi. Aşa de exemplu, denunţarea pe care cardinalul de atunci Ratzinger a făcută în timpul "Via Crucis" din 2005, cu puţine zile înainte de a deveni Papă, cu privire la murdăria care există în Biserică, a devenit adevărata explicaţie a motivului ieşirii sale din scenă. Papa ar pleca înfrânt şi amărât pentru că nu a eliminat relele din Biserică.
Ori, nimeni nu poate nega că unii bărbaţi şi unele femei în Biserică nu trăiesc coerent cu Botezul şi cu chemarea la desăvârşire din Evanghelie. Asta se întâmplă şi astăzi, dar a fost şi în trecut în forme cu adevărat îngrijorătoare. Şi totuşi Biserica nu este numai "murdărie"! Câţi credincioşi în tăcere îşi consumă propriile energii în coerenţă cu învăţăturile lui Cristos şi măresc zilnic sfinţenia şi chiar credibilitatea Bisericii. Prezenţa lor este în general ignorată de cea mai mare parte a celor care se ocupă de Biserică, fiind convinşi că există numai intrigi, slăbiciuni, arivisme, scandaluri.
În realitate, merită s-o spunem, Papa a luptat împotriva acestor lucruri şi a demarat o reformă, care este numai la începuturi şi pe care succesorul o va continua cu vigoare reînnoită. Istoria va face dreptate.
(După agenţia SIR, luni, 25 februarie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
