|
| © Vatican Media |
În comemorarea liturgică a mutării rămăşiţelor pământeşti ale Sfintei Monica - Note augustiniene despre Cristos Înviat
Relicva păcii
Afirmaţia că pacea nu coincide cu încetarea războiului este uzată, şi totuşi inepuizabilă. Secole de reflecţie abia i-au zgâriat potenţialul. În cea mai mare parte, ne-am limitat la a înţelege că pacea nu se naşte dintr-un armistiţiu armat sau dintr-un acord de neagresiune. Totuşi acest adevăr pe jumătate nu epuizează problema. Însăşi nepotrivirea acestei afirmaţii şi a variantelor sale, languroase şi mulţumite de sine, ne obligă să tragem concluzii care, odată dobândite, să nu se termine cu aplauze, ci să deschidă discursul spre patristică.
Să recunoaştem că pacea nu este un acord de negociere, un rit prescurtat al războiului, în măsura în care nu este, în niciun fel, o negociere. Nu poate fi rezultatul acesteia, deoarece, prin natura sa, pacea nu se negociază: nu se obţine, ci se posedă mai întâi. S-a spus pe bună dreptate că pacea nu este un produs, ci un bun; un dar care trebuie posedat, nu un schimb care trebuie stipulat. Nu este împărtăşită între părţile contractante, trebuie să o avem, noi "cei dintâi". Trebuie să o posedăm deja, conform a ceea ce a scris Sfântul Augustin în "Elogiul păcii" (Discurs 357, 3).
Pacea care precedă acordurile, paradoxal - dacă îmi permiteţi hiperbola, fără a minimaliza orice efort de a realiza un armistiţiu - le zădărniceşte. Această prioritate este confirmată de episcopul de Hipona, care îndemna să cerem pacea prin pacea însăşi (ad pacem pacifice), dacă o avem; o afirmaţie din care deduc că ea preexistă şi, prin urmare, previne atât războiul, cât şi tratatele. Sincer, însăşi expresia "tratate de pace" nu este altceva decât o denaturare terminologică făcută de dreptul internaţional, în pofida meritelor pe care le deţine această binecuvântată ramură a jurisprudenţei. Sunt tratate de război, actul şi rodul lor final, aşa cum mormântul este rodul morţii. Sunt pacte pentru supravieţuire, iar supravieţuirea, nu pacea, trebuie negociată.
Revenind la Predici, dacă pacea este o posesiune şi nu un contract, ea este chiar prima proprietate a societăţilor umane, fundamentul lor. Cum putem, aşadar, să ne gândim să o derivăm dintr-o logică ce produce toate efectele sustrăgătoare şi privative ale trocului? Renunţările convenite, exproprierile prevăzute de acorduri, puse drept condiţii pentru pace, o distorsionează. Ea nu poate proveni din lichidarea bunurilor, din pierderi. Dacă ne-am însuşit-o, dacă este "a noastră", dacă pacea este o proprietate umană şi socială, nu putem distinge semnatarii ei legitimi. În schimb, este excesivă, ba chiar prosperă proporţional cu aceia care participă la ea. Sfântul Augustin a subliniat natura specială a acestui bine, ale cărui "graniţe se extind pe măsură ce numărul celor care o posedă creşte"; el a reiterat: "Cine posedă aceeaşi pace ca tine nu-ţi diminuează prin aceasta posesia" (Discursul 357, 1). Prin urmare, a lua în stăpânire pacea expune pe cineva ambiguităţii prăzii, un pericol care trebuie analizat cu atenţie, pentru ca această însuşire să nu degenereze într-un jaf nebunesc, în care hoţul ajunge să se jefuiască de propriile bunuri.
Versetele din In 20,19 şi 21, care valorizează această lectură adecvată, îşi au ecou în cuvintele inaugurale ale actualului pontificat şi la deschiderea celei de-a 59-a Zile Mondiale a Păcii. În versiunea "Pace să fie cu voi toţi / cu tine", construcţia - modelată după Pax vobiscum, variantă liturgică folosind ablativul - capătă valoare de însoţire şi de unire. Este bine cunoscut faptul că Pax vobis din latina ioaneană a Vulgatei, un calc al Eiréne hymin grecesc, prezintă un dativ. De altfel, formula se pretează şi la o lectură ca dativ de posesiune, plauzibil din punct de vedere gramatical şi coerent cu valoarea sa de binecuvântare: nu se limitează să dorească pacea, ci sugerează pertinenţa şi apartenenţa sa la destinatari. Literal: "Pacea să fie pentru voi", traducere semantic îngrijită, căreia îi lipseşte naturaleţea expresivă a salutului inaugural sau a versiunii CEI, "Pace vouă", citată în mesajul papal din 1 ianuarie 2026. Verbul - "pacea să fie" - implicit în textul original, explicitat de papa, este preluat din contextul kerygmatic al Paştelui de Înviere. O variantă mai enigmatică l-ar putea conjuga la indicativul prezent: "pace este pentru voi". Mai puţin fluent decât conjunctivul, şi-ar pierde tonul exortativ şi pastoral; totuşi, şi-ar câştiga forţa asertivă caracteristică, aceea a unei declaraţii despre ceea ce este pacea în sine: este, prin definiţie, pentru noi.
În manieră complementară, Ef 2,14 - altă sursă neotestamentară pentru a 59-a Zi Mondială a Păcii - recită "Cristos pacea noastră", ceea ce înseamnă că Cristos nu este pentru noi fără această posesiune. Acesta nu este un principiu generic de echivalenţă între Cristos şi pace: relaţia se bazează pe parametrul posesiv, fără de care identitatea nu are loc; dacă pacea nu este a noastră, ecuaţia creştină nu se verifică.
Sfântul Părinte face referinţă aici la "dezarmarea integrală", inspirându-se din Pacem in Terris, o enciclică în care, în paragraful 90, Ioan al XXIII-lea legase Ef 2,14 menţionat anterior cu In 14,27: "Vă las pacea, vă dau pacea mea", verset care, în mesajul lui Leon al XIV-lea, deschide paragraful O pace dezarmată. Din această împletire de teme reiese motivul posesiv al planului pascal al păcii: aşa cum pacea este a noastră în Cristos, în acelaşi mod este propriu-zis a sa ("a mea" pentru Cristos) care o dăruieşte; pacea sa este pentru noi, este pacea noastră. Echivalenţa nu este valabilă şi invers: dacă pacea sa este pentru noi, pacea noastră - dacă pur şi simplu a noastră, între noi - nu este a sa.
În acest sens, merită să recitim Evanghelia după Ioan, împreună cu Sfântul Augustin. El a investigat faptul că în pasajul menţionat anterior "Vă las pacea [Pacem relinquo vobis]" lipseşte modul posesiv, apărând în schimb (meam) numai atunci când Cristos adaugă: "Vă dau pacea mea". Acest mod posesiv este chiar accentuat în textul original prin structura atributivă tén emén, care poate fi tradusă prin "pacea aceea a mea / care este a mea". Ceea ce este ascuns (aliquid latet, a continuat să explice Augustin în Omilia 77) este poate că pacea pe care El ne-o lasă nu este pe deplin acea pace a sa pe care ne-o dă. Pacea pe care ne-o lasă (relinquit) ar fi "parţială", incompletă (non est plena) ca "pace între noi" (inter nos), cu toată valenţa contractualistă pe care, în opinia mea, o implică această expresie. Ar fi numai a noastră, dacă am fi de acord, nu a sa, care este de un ordin diferit, posesivă, personală şi, din acest motiv, nenegociabilă.
De remarcat este folosirea verbului relinquere (Pacem relinquo vobis în In 14,27), un derivat al rădăcinii care îşi găseşte expresia şi în "relicvă", ceea ce rămâne din Cristos şi din sfinţii martiri de pe pământ. Termenul reapare în Cartea lui Luca. La câteva versete după salutul Celui Înviat, Pax vobis (relatat şi în Lc 24,36), citim: "luând rămăşiţele [reliquias] le-a dat" (Lc 24,43). Rămăşiţele peştelui pe care Isus le-a mâncat după înviere - pentru a le dezvălui discipolilor că era în carne şi sânge - sunt indicate de un cuvânt, reliquias, care, deşi şters din Nova Vulgata, fiind vorba probabil de o glosă care a intrat în manuscrisele ulterioare şi a fost încorporată în ediţia clementină, demonstrează, chiar şi astăzi, merite exegetice.
Apariţiile rădăcinii lui "relicvă" în cele două evanghelii, în variantele propuse în Ioan şi în Luca, revelează un model semantic latin. Emblematic în acest sens este acest fir conducător care se întinde între "moştenirea" păcii din Ioan şi "rămăşiţa" peştelui "dăruit" discipolilor din Luca, ce precedă, respectiv, ("vă dau pacea mea") şi urmează ("pacea este pentru voi [vobis]") darul păcii.
Reunind firele acestor referinţe, deducem că pacea este o relicvă: este aşa sub forma rămăşiţelor peştelui pe care Cristos îl dăruieşte discipolilor, într-un gest care aminteşte, la prima masă după răstignire, Ultima Cină. Parabola hranei Celui Înviat, a hrănirii sale în această lume, duce înapoi la experienţa euharistică a stomacului ca relicvariu, interiorizator, digestiv, în acest sens însuşindu-şi pacea sa şi, în acelaşi timp, moartea sa. Euharistia revelează în stomacul nostru un aparat pentru îngroparea trupului lui Cristos. Din această perspectivă, dacă noi credem în Înviere, putem avea credinţa că într-o zi acest model străvechi şi totuşi încă inovator al mormântului, al păcii veşnice vii, care îngroapă însăşi moartea în noi, va reuşi să înlocuiască practica falimentară de a negocia pacea ridicând, printre noi, mormintele celor care au fost ucişi. În acea zi vom celebra Paştele.
Pino Esposito
(După L'Osservatore Romano, 9 aprilie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
