|
| Isac îl binecuvântează pe Iacob
tablou de Govert Flinck - www.rijksmuseum.nl foto: Wikipedia |
Binecuvântarea lui Iacob
de Frederic Manns
"I se nasc doi fii lui Iosif înainte de a veni foametea. Primul pe care-l numeşte Manase: «Pentru că - a spus el - Dumnezeu m-a făcut să uit toate chinurile mele şi toată casa tatălui meu» şi pe al doilea Efraim «Pentru că - a spus el - Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele». Manase şi Efraim cu un rit interesant sunt adoptaţi de Iacob. El este la sfârşitul zilelor sale, ştiind că Iosif vine să-l viziteze cu cei doi fii Manase şi Efraim, se aşază în mijlocul patului" (A. Grasso).
Este o poruncă (Mitzvah) pentru părinţii evrei să-i binecuvânteze pe copiii lor în shabat şi în zilele de sărbătoare, înainte de masa de seară. Obiceiul de a-i binecuvânta pe copii este antic şi dăinuie conform tradiţiei de la Iacob (Gen 48-49). Familiile pot stabili un ritual propriu. În general pentru binecuvântarea băieţilor se spune: "Fie ca tu să fii ca Efraim şi Manase", în timp ce pentru fete se spune: "Fie ca tu să fii ca Sara, Rebeca, Rahela şi Lia". Apoi se adaugă: "Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să strălucească faţa lui spre tine şi să se îndure de tine. Domnul să-şi înalţe faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea" (Num 6,24-26. Siddur Sefat Haneshamah, pag. 203). Binecuvântarea sacerdotală din Num 6 a devenit binecuvântarea laicilor care sunt membri ai unui popor sacerdotal (Ex 19,6). Pentru Abraham Heschel, Biblia este mai degrabă o antropologie a lui Dumnezeu decât o teologie a omului.
Efraim şi Manase au fost aleşi mai degrabă modele de binecuvântare decât patriarhii pentru că au menţinut identitatea lor distinctă de israeliţi, deşi trăiau într-un loc unde erau înconjuraţi şi în inferioritate de egipteni şi de zeii lor.
Şi Isus îi binecuvânta pe copii: "«Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea». Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei" (Mc 10,13-16). Este un gest pe care l-a învăţat de la Iosif care îl binecuvânta în fiecare shabat.
Originea binecuvântării copiilor este biblică. Atunci când Iosif i-a dus pe fiii săi la tatăl său pentru a primi binecuvântarea sa, i-a pus în faţa lui Iacob în ordinea în care s-au născut: Manase la dreapta şi Efraim la stânga. Însă Iacob a încrucişat mâinile şi a pus mâna dreaptă pe capul lui Efraim. Când Iosif a protestat spunând că Manase era mai bătrân, Iacob i-a spus că Manase va fi înalt, dar că Efraim îl va depăşi.
Iacob i-a binecuvântat pe nepoţii săi, Efraim şi Manase, fiii lui Iosif, încrucişându-şi braţele şi impunând mâna dreaptă pe capul celui mai tânăr (Gen 48,1-20). Targumul comentează gestul: Efraim va fi numit înainte de Manase în lista triburilor.
Pentru Părinţii Bisericii încrucişarea braţelor lui Iacob a devenit o profeţie a crucii lui Cristos (Tertulian, De Bapt. 8, 2). Pare o afirmaţie implicită că nu există o binecuvântare autentică pentru creştini fără crucea lui Cristos. Alţi Părinţi citesc scena ca simbolul urcării poporului mai tânăr, creştinismul, reprezentat de Efraim, şi al declinului poporului iudaic reprezentat de Manase (Scrisoarea lui Barnaba 13, 4-6; Augustin, De Civitate Dei 16,42). Aceeaşi problematică a moştenirii va reveni în identificarea lui Iacob şi Esau făcută de Părinţi. Uneori cele două interpretări ale încrucişării braţelor, vor fi legate ca în Paulin de Nola (Ep. 23, 41). Cea mai veche reprezentare a scenei se găseşte într-o pictură din sinagoga din Dura Europos în care o variantă semnificativă merită să fie notată: Iacob împarte binecuvântarea fără a încrucişa braţele, gest care ar putea, în secolul al III-lea, să fie o contrapoziţie a exegezei iudaice la exegeza creştină tipologică. Polemica va invada terenul exegezei foarte repede. În timp ce iudaismul a menţinut tradiţia de a-i binecuvânta pe copii în fiecare shabat, creştinismul nu a urmat exemplul lui Isus care îi binecuvânta pe copii în pofida opoziţiei discipolilor. Merită o menţionare poezia lui Khalil Gibran (1883-1931) care ilustrează tema filiaţiei:
"Copiii tăi nu sunt copii ai tăi. / Sunt fiii şi fiicele vieţii însăşi. / Tu îi aduci pe lume dar nu-i creezi. / Sunt aproape de tine, dar nu sunt lucru al tău. / Poţi să le dai toată iubirea ta, dar nu ideile tale. / Pentru că ei au propriile idei. / Tu poţi să dai locuinţă trupului lor, nu sufletului lor. / Pentru că sufletul lor locuieşte în casa viitorului / unde ţie nu-ţi este dat să intri, / nici măcar cu visul. / Poţi încerca să te asemeni cu ei / dar nu să voieşti ca ei să-ţi semene ţie. / Pentru că viaţa nu se întoarce înapoi, / şi nu se opreşte la ziua de ieri. / Tu eşti arcul care îi lansează pe copii spre ziua de mâine".
(Profetul ["The Prophet"], New York 1923).
(După L'Osservatore Romano, 21 august 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
