Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să reflectez cu voi asupra unui text din Cartea Genezei care relatează un episod destul de special din istoria Patriarhului Iacob. Este un text care nu e uşor de interpretat, dar este important pentru viaţa noastră de credinţă şi de rugăciune; e vorba de relatarea luptei cu Dumnezeu la vadul Yabboq, din care am ascultat un text.
Aşa cum vă amintiţi, Iacob îi furase fratelui său geamăn Esau dreptul de întâi născut în schimbul unei farfurii de linte şi apoi a furat prin înşelăciune binecuvântarea tatălui Isaac, de acum foarte bătrân, profitând de orbirea lui. Scăpat de mânia lui Esau, s-a refugiat la o rudă, Laban; s-a căsătorit, s-a îmbogăţit şi acum se întorcea în ţinutul natal, gata să-l înfrunte pe fratele său după ce a pus la punct câteva viclenii. Însă când totul este gata pentru această întâlnire, după ce i-a pus să traverseze pe cei care erau cu el vadul torentului care delimita teritoriul lui Esau, Iacob, rămas singur, este agresat pe neaşteptate de un necunoscut cu care luptă toată noaptea. Tocmai această luptă corp la corp - pe care o găsim în capitolul 32 din Cartea Genezei - devine pentru el o experienţă singulară a lui Dumnezeu.
Noaptea este timpul favorabil pentru a acţiona în ascuns, aşadar timpul cel mai bun pentru Iacob ca să intre în teritoriul fratelui fără să fie văzut şi probabil cu iluzia de a-l prinde pe Esau pe nepregătite. În schimb el este surprins de un atac neprevăzut, pentru care nu era pregătit. Îşi folosise viclenia pentru a încerca să scape de o situaţie periculoasă, credea că reuşeşte să aibă totul sub control, în schimb iată că acum trebuie să înfrunte o luptă misterioasă care-l prinde în singurătate şi fără a-i da posibilitatea de a organiza o apărare corespunzătoare. Neputincios, noaptea, Patriarhul Iacob luptă cu cineva. Textul nu specifică identitatea agresorului; foloseşte un termen ebraic care indică "un om" în mod generic, "unul, cineva"; deci este vorba de o definiţie vagă, nedeterminată, care în mod voit îl menţine pe asaltator în mister. Este întuneric, Iacob nu reuşeşte să vadă clar pe combatantul său şi chiar şi pentru cititor, pentru noi, el rămâne necunoscut; cineva se opune Patriarhului, acesta este unicul fapt sigur furnizat de narator. Numai la sfârşit, când lupta de acum s-a terminat şi acel "cineva" a dispărut, numai atunci Iacob îl va numi şi va putea spune că a luptat cu Dumnezeu.
Aşadar, episodul se desfăşoară în întuneric şi este greu de perceput nu numai identitatea atacatorului lui Iacob, ci şi care este mersul luptei. Citind textul, cu greu se poate stabili care din cei doi combatanţi reuşeşte să învingă; verbele folosite sunt adesea fără subiect explicit, iar acţiunile se desfăşoară în mod aproape contradictoriu, aşa încât atunci când se crede că unul din cei doi prevalează, acţiunea următoare dezminte imediat şi-l prezintă pe celălalt ca învingător. De fapt, la început, Iacob pare să fie cel mai puternic, iar adversarul - spune textul - "nu reuşea să-l învingă" (v. 26); şi totuşi îl loveşte pe Iacob la articulaţia femurului, provocându-i luxaţia. Atunci ar trebui să se creadă că Iacob trebuie să moară, în schimb celălalt îi cere să-l lase să plece; şi Patriarhul refuză, punând o condiţie: "Nu te voi lăsa, dacă nu mă vei binecuvânta" (v. 27). Cel care cu înşelăciune i-a furat fratelui binecuvântarea de întâi născut, acum o pretinde de la necunoscut, ale cărui trăsături divine probabil că începe să le întrevadă, dar fără să-l poată încă recunoaşte cu adevărat.
Rivalul, care pare reţinut, deci înfrânt de Iacob, în loc să se plece în faţa cererii Patriarhului, îl întreabă de nume: "Cum te cheamă?". Şi Patriarhul răspunde: "Iacob" (v. 28). Aici lupta are o cotitură importantă. De fapt, a cunoaşte numele cuiva implică un fel de putere asupra persoanei, pentru că numele conţine, în mentalitatea biblică, realitatea cea mai profundă a individului, îi dezvăluie secretul şi destinul. A cunoaşte numele înseamnă deci a cunoaşte adevărul celuilalt şi acest lucru permite să-l poată domina. Aşadar, atunci când, la cererea necunoscutului, Iacob revelează propriul nume, se încredinţează în mâinile opozantului său, este o formă de capitulare, de încredinţare totală de sine celuilalt.
Însă în acest gest de capitulare şi Iacob este în mod paradoxal învingător, pentru că primeşte un nume nou, împreună cu recunoaşterea victoriei din partea adversarului, care îi spune: "Nu te vei mai numi Iacob, ci Israel, pentru că ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai învins" (v. 29). "Iacob" era un nume care amintea de originea problematică a Patriarhului; de fapt, în ebraică aminteşte termenul "călcâi", şi îl trimite pe cititor la momentul naşterii lui Iacob, când, ieşind din sânul matern, ţinea cu mâna călcâiul fratelui geamăn (cf. Gen 25,26), ca şi cum ar fi prefigurat luarea locului în dauna fratelui, care va avea loc la vârsta adultă; însă numele Iacob aminteşte şi de verbul "a înşela, a lua locul cuiva". Ei bine, acum, în luptă, Patriarhul îi revelează opozantului său, într-un gest de încredinţare şi de capitulare, propria realitate de înşelător, de unul care a luat locul altuia; însă celălalt, care este Dumnezeu, transformă această realitate negativă într-una pozitivă: Iacob înşelătorul devine Israel, îi este dat un nume nou care marchează o nouă identitate. Dar şi aici, relatarea menţine duplicitatea sa voită, pentru că semnificaţia cea mai probabilă a numelui Israel este "Dumnezeu este puternic, Dumnezeu învinge".
Aşadar Iacob a prevalat, a învins - însuşi adversarul afirmă asta - însă noua sa identitate, primită de la adversarul însuşi, afirmă şi mărturiseşte victoria lui Dumnezeu. Şi atunci când Iacob îl va întreba la rândul său pe adversarul său care îi este numele, acesta va refuza să-l spună, dar se va revela într-un gest incontestabil, dăruind binecuvântarea. Acea binecuvântare pe care Patriarhul a cerut-o la începutul luptei acum îi este acordată. Şi nu este binecuvântarea obţinută cu înşelăciune, ci aceea dăruită gratuit de Dumnezeu, pe care Iacob poate să o primească pentru că de acum singur, fără protecţie, fără viclenii şi şmecherii, se încredinţează neputincios, acceptă să se oprească şi mărturiseşte adevărul despre sine însuşi. Astfel, la sfârşitul luptei, după ce a primit binecuvântarea, Patriarhul poate în sfârşit să-l recunoască pe celălalt, pe Dumnezeul binecuvântării: "Cu adevărat - a spus el - l-am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi viaţa mea a fost salvată" (v. 31), şi acum poate traversa vadul, purtător al unui nume nou dar "învins" de Dumnezeu şi marcat pentru totdeauna, şchiop datorită rănii primite.
Explicaţiile pe care exegeza biblică le poate da în privinţa acestui text sunt multiple; îndeosebi, studioşii recunosc în el intenţii şi componente literare de diferite genuri, precum şi referinţa la vreo relatare populară. Însă atunci când aceste elemente sunt asumate de autorii sacri şi înglobate în relatarea biblică, ele îşi schimbă semnificaţia şi textul se deschide la dimensiuni mai ample. Episodul cu lupta de la Yabboq se oferă astfel credinciosului ca text paradigmatic în care poporul lui Israel vorbeşte despre propria origine şi schiţează trăsăturile unei relaţii deosebite dintre Dumnezeu şi om. Pentru aceasta, aşa cum se afirmă în Catehismul Bisericii Catolice, "tradiţia spirituală a Bisericii a văzut în această relatare simbolul rugăciunii ca luptă a credinţei şi victorie a perseverenţei" (nr. 2573). Textul biblic ne vorbeşte despre noaptea lungă a căutării lui Dumnezeu, despre lupta pentru a-i cunoaşte numele şi a-i vedea faţa; este noaptea rugăciunii care cu tenacitate şi perseverenţă îi cere lui Dumnezeu binecuvântarea şi un nume nou, o nouă realitate rod al convertirii şi al iertării.
Noaptea lui Iacob la vadul Yabboq devine astfel pentru credincios un punct de referinţă pentru a înţelege relaţia cu Dumnezeu care în rugăciune îşi are exprimarea maximă. Rugăciunea cere încredere, apropiere, aproape un corp la corp simbolic nu cu un Dumnezeu duşman, adversar, ci cu un Domn binecuvântător care rămâne mereu misterios, care apare de neatins. Pentru aceasta autorul sacru foloseşte simbolul luptei, care implică forţă sufletească, perseverenţă, tenacitate în a obţine ceea ce se doreşte. Şi dacă obiectul dorinţei este raportul cu Dumnezeu, binecuvântarea sa şi iubirea sa, atunci lupta nu va putea decât să culmineze în dăruirea de sine lui Dumnezeu, în recunoaşterea propriei slăbiciuni, care învinge chiar atunci când ajunge să se încredinţeze în mâinile milostive ale lui Dumnezeu.
Iubiţi fraţi şi surori, toată viaţa noastră este ca această lungă noapte de luptă şi de rugăciune, care trebuie consumată în dorirea şi în cererea unei binecuvântări a lui Dumnezeu care nu poate să fie smulsă sau învinsă bazându-ne pe forţele noastre, ci trebuie să fie primită cu umilinţă de la El, ca dar gratuit care permite, în sfârşit, să se recunoască faţa Domnului. Şi când se întâmplă asta, toată realitatea noastră se schimbă, primim un nume nou şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi încă şi mai mult: Iacob, care primeşte un nume nou, devine Israel, dă un nume nou şi locului în care a luptat cu Dumnezeu, în care l-a rugat; îl renumeşte Penuel, care înseamnă "Faţa lui Dumnezeu". Cu acest nume recunoaşte acel loc plin de prezenţa Domnului, face sacru acel pământ imprimând în el aproape amintirea acelei misterioase întâlniri cu Dumnezeu. Cel care se lasă binecuvântat de Dumnezeu, se abandonează Lui, se lasă transformat de El, face binecuvântată lumea. Fie ca Domnul să ne ajute să luptăm bătălia cea bună a credinţei (cf. 1Tim 6,12; 2Tim 4,7) şi să cerem, în rugăciunea noastră, binecuvântarea sa, pentru ca să ne reînnoiască în aşteptarea de a vedea Faţa lui. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
