2Rg 4,8-11.14-16a; Ps 89; Rom 6,3-4.8-11; 1Pt 2,9; Mt 10,37-42
"Am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4).
Vom porni înţelegerea şi meditarea textelor biblice de la sfânta Liturghie de astăzi de la lectura a doua din Romani 6,3-4.8-11, unde sfântul Paul ne spune că suntem mântuiţi prin moartea şi învierea lui Cristos şi unde ne face cunoscut cum să ne asociem la acest mister prin taina Botezului; scufundat în apă, creştinul moare împreună cu Cristos; ieşind din apă, el învie împreună cu Cristos. Viaţa pe care o trăieşte este de acum închinată slujirii Domnului.
Deci, dacă Cristos a murit pentru noi pe când eram morţi în păcat şi duşmanii lui (cf. Rom 5,6.8), înseamnă că el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), înseamnă că a murit pentru ca noi să putem trăi veşnic împreună cu el în împărăţia lui (cf. 1Tes 5,10), înseamnă că "iubirea lui strânge şi ne dă putere" (cf. 2Cor 5,14) de a-l urma în dezlipirea de familie, în purtarea crucii, în dezlipirea de cele materiale, în a primi oaspeţi şi a fi generos cu semenii pentru a-i câştiga pentru Cristos şi a moşteni împreună cu ei împărăţia cerurilor, aşa cum ne învaţă pagina evanghelică de astăzi (cf. Mt 10,37-42).
Haidem să facem un exerciţiu de logică creştină. Ştim că datorită păcatului strămoşesc şi personal, omul nu poate păstra darurile primite de la Dumnezeu, căci în timp le pierde pe toate, începând de la bunurile materiale care în timp se alterează, le mănâncă moliile şi ruginesc (cf. Mt 6,19), chiar viaţa noastră şi a dragilor noştri se trece (cf. Gen 3,19). Ei bine, Isus ne face astăzi un o ofertă şi ne dă o ocazie nu numai de a păstra darurile primite de la el, dar mult mai mult decât atât, pentru a le înmulţi şi ale înnobila, adică de ale transforma din pieritoare în nepieritoare. Cum asta? Pe unele lăsându-le din dragoste pentru el, pe altele împărtăşindu-le cu alţii, pentru a-l urma fără piedici şi pentru a ne aduna o comoară în cer (cf. Mt 19,21).
Ca să ne atragă pe drumul urmării sale şi a strângeri de comori în cer, Isus însuşi a făcut această renunţare şi oferire înaintea noastră. Cum? Din dragoste pentru noi a lăsat cerul, îngerii, fericirea pe care datorită lucrării de mântuire a lumii, le-a dobândit înapoi mult mai strălucitoare şi pline de oameni şi fericire. Venind pe pământ în momentul mântuirii noastre, şi-a părăsit părinţii, rudele şi ocupaţiile de mai înainte, chiar şi viaţa sa pe cruce, pentru a face o lucrare mai bună, pentru a dobândi mult mai mulţi fraţi, surori, mame şi taţi, bunuri şi bucurii (cf. Mt 12,50; Mc 3,35), dar şi o viaţă nouă fericită şi glorificată în paradis pentru el şi pentru toţi cei care îl vor urma (cf. In 17,24).
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi dacă aici pe pământ avem curajul credinţei, tăia iubirii şi imboldul speranţei, de a lăsa toate cele trecătoare şi ale dărui din dragoste faţă de Cristos, care a murit şi a înviat pentru noi şi cu care am murit şi am înviat şi noi la o viaţă nouă (cf. Rom 6,3-4.8-11), ca să putem fi liberi în lucrarea de mântuire alături de el şi împreună cu el, pe care Tatăl său ni le va da înapoi nu numai păstrate intact, dar înmulţite şi înnobilate cu slavă.
Într-o zi Petru i-a spus întrebător lui Isus: "Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat! Deci care va fi partea noastră?" Dar Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că voi care m-aţi urmat, la reînnoirea tuturor lucrurilor, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei sale, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri ca să judecaţi cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Şi oricine va fi părăsit case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintre primii vor fi ultimii, iar ultimii vor fi primii" (Mt 19,27-30).
Iată două exemple care au încurajat pe mulţi să-l urmeze pe Cristos pe calea renunţării şi dăruirii de ceea ce avem şi de noi înşine:
Evanghelia ne spune că Petru şi Andrei, când au fost chemaţi de Isus, au lăsat meseria, barca, satul, soţia, familia, lumea şi chiar şi-au jertfit viaţa lor pe cruce şi au mers după Isus (cf. Mt 4,18-22). Şi ce au dobândit în locul celor lăsate şi dăruite? O nouă meserie, cea de "pescari de oameni" (Mt 4,19, Mc 1,17); o nouă barcă mai sigură, "Biserica", un nou sat, "lumea întreagă" (Mc 16,15). Sfântul Clement Alexandrinul (150-215) ne spune că soţia lui Petru a murit martiră răstignită pe cruce; deci a lăsat o femeie obişnuită şi a găsit o martiră şi o sfântă în împărăţia cerurilor pe care a predicat-o. Tradiţia Bisericii spune că a avut şi o fiică, Petronela, pe care a lăsat-o, dar pe care la fel a găsit-o martiră şi sfântă. Au lăsat şi viaţa lor cea muritoare, oferind-o pentru Evanghelie, şi au găsit o viaţă nouă şi veşnică, alături de Isus. În plus a lăsat încurajare pentru ceilalţi apostoli de a-l urma pe Isus şi cerinţele sale până la sfârşitul veacurilor. Se merită un asemenea schimb, nu? Sigur că da!
Evanghelia ne mai spune că şi apostolii Iacob şi Ioan, când au fost chemaţi de Isus ca ucenici, după exemplul lui Petru şi Andrei, au lăsat şi ei toate împreună cu tatăl lor bătrân şi obosit, barca veche celelalte bunuri, zilierii lui şi chiar viaţa lor şi au mers după Isus (cf. Mt 4,21-22). Şi ce au găsit mai târziu? În loc de lac, au găsit marea lumii în care ei au deveni "pescari de oameni"; în loc de o casă simplă, o Biserică mare; în loc de un tată bătrân şi nişte zilieri obosiţi, au găsit un tată şi nişte oameni fericiţi împreună cu el în împărăţia cerului pe care el a predicat-o. Au pierdut ceva? Nu, au câştigat totul la superlativ!
De aceea, sfântul Daniel Comboni (1831-1881), fiul Luigi Comboni şi Domenica Pace, al patrulea dintre cei opt copii, singurul care a supravieţuit la vârsta adultă, a mers misionar în Sudan şi în alte ţări din Africa. Atunci când a mers misionar în Africa şi tatăl său, l-a petrecut până la gara din Limone sul Garda, în ziua de 8 septembrie 1857, el i-a spus tatălui său: "Tată, ştii ceva, dacă aş avea o mie de taţi, pe toţi i-aş părăsi pentru Cristos şi pentru Evanghelie!" La care bătrânului tată, zâmbind de bucurie şi nerămânând mai prejos, i-a replicat: "Daniel, ştii ceva, dacă aş avea o mie de copii pe toţi i-aş dărui lui Isus şi evangheliei sale!" Şi au pierdut ceva tată şi fiu? Daniel a ajuns preot, episcop, misionar, a murit jertfă cu Isus (de foame) împreună cu multe mii de indigeni şi au ajuns veşnic fericiţi în împărăţia cerurilor, alături de Isus şi bineînţeles împreună cu tatăl său! Numai cei care au experimentat "renunţarea şi dăruirea pentru Cristos" pot experimenta pe viu fericirea şi bunurile veşnice dobândite!
Urmarea lui Cristos la care ne-am angajat la Botez, cere o adeziune şi o iubire totală, superioară oricărei alte iubiri. Isus trebuie să fie iubit mai mult decât părinţii, decât fraţii, parteneri de viaţă, urmaşi şi chiar mai mult decât pe noi înşine şi orice afect pământesc, care să ne facă total liberi pentru a-l urma pe calea evangheliei, a crucii şi a vieţii veşnice.
Propun să examinăm punctual cerinţele lui Isus de astăzi ca să vedem dacă se pot urma şi astfel să devenim vrednici de el, de urmarea lui, dar şi de fericirea lui veşnică:
"Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (Mt 10,37). Conform VT, omul are voie să iubească mai mult decât pe tată, pe mamă şi pe semenul cel mai apropiat, pe Dumnezeu (cf. Dt 33,9). Prin faptul că Isus cere mai multă dragoste decât pentru tata, mama, fiul şi fiica, el ni se descoperă că este una cu Dumnezeu (cf. In 10,30).
O femeie din lumea mare, numită Perpetua (+ 203), care a trăit prin veacul ai treilea în Cartagina, a fost închisă din pricina credinţei, în timpul prigonirii poruncite de împăratul Septimius Sever. Totul a fost încercat spre a face pe tânăra femeie să se lepede de credinţa ei în Isus Cristos. În cele din urmă, ştiindu-se cât de mult iubea ea pe bătrânul ei tată, l-a trimis la închisoare la fiica lui în mai multe rânduri ca s-o înduplece să se lase de credinţa ei. Acesta a venit chiar în clipa morţii şi i-a zis: "Fata mea, ai milă de perii mei albi. Gândeşte-te la fraţii tăi, la mama ta, la copilaşul tău, care nu va putea trăi fără tine". Perpetua, a cărei inimă i se sfâşia la auzul acestor cuvinte, a rezistat tentaţiei repetând mereu cuvintele lui Isus: "Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, fiul sau fiica, mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine". Ce a pierdut Perpetua? Şi-a mântuit sufletul şi şi-a câştigat tată şi fiul pentru cer!
Blanca de Castilia (1188-1252), fiica regelui Alfons al VIII-lea din Castilia şi a Eleonorei a Angliei, a fost căsătorită cu moştenitorul tronului Ludovic al VIII-lea al Franţei şi a născut în 1214 pe Ludovic al IX-lea ca fiul cel mai mare, apoi numeroşi alţi copii. Încoronată regină în 1223 la Reims, împreună cu Ludovic al VIII-lea, a participat activ la deciziile politice ale soţului său. Deşi regină şi crescut copiii în iubirea de Dumnezeu şi teama de păcat. De exemplu, ea i-a spus într-o zi fiului ei Ludovic, care avea să devină sfântul Ludovic al IX-lea, regele Franţei; "Te iubesc foarte mult, dar dacă aş şti că vei săvârşi şi numai un păcat de moarte, aş prefera să te văd chiar acum mort la picioarele mele!" Ce a pierdut Blanca? Şi-a mântuit sufletul ei, al copiilor ei şi a multor altora până astăzi!
"Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi" (Mt 10,38-39). A lua crucea este sinonim cu a lua "aripile" de zbor pe calea lui Cristos şi a mântuirii sale.
Noi trăim zilnic prin viaţa jertfită de alţii: fie plante, fie animale. Moartea lor întreţine viaţa noastră. Duhovniceşte este tot aşa, trăim datorită vieţii şi morţii Domnului Isus. Dar nu numai atât. Trăim pentru că ne dăm viaţa spre jertfă.
Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi. Este o parabolă cu un bob de grâu care nu voit să se lase semănat şi putrezit pentru a da o viaţă nouă şi a sfârşit prin a fi mâncat de o pasăre...pe cei care nu vor să se jertfească îi mănâncă "păsările iadului". Isus a fost bobul căzut în pământ şi a murit, de aceea n-a rămas singur în cer (cf. In 12,24). Rădăcinile făpturii noi sunt înfipte în mormântul firii vechi.
"Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis" (Mt 10,40). Iată aici desăvârşită unitate între Dumnezeu şi credincioşii săi, făcută la Botez.
Aşa după cum nu poţi lepăda din trupul cuiva un mădular de care nu ţi-ar place, decât lepădând tot trupul, tot aşa şi când este vorba de trupul lui Cristos. Când lepezi pe cineva din ai lui Isus, îl lepezi pe el şi pe Tatăl său; când scoţi pe cineva din inimă, îl scoţi pe el şi pe Tatăl său. Să nu ne grăbim să judecăm şi să rostim sentinţe, pentru că greşim. "Toată judecata a fost dată Fiului" (In 5,22). "Aşadar, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul. El va lumina cele ascunse de întuneric şi va descoperi planurile inimilor şi atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda cuvenită" (1Cor 4,5).
"Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept" (Mt 10,41). Iudeii considerau răsplata prorocilor drept cea mai mare, deoarece, deşi regii domneau în numele Domnului şi preoţii slujeau în numele Domnului, prorocul venea din partea Domnului, învăţându-i atât pe preot, cât şi pe rege. Cristos spune că, dacă nu faci altceva decât să-l primeşti pe un proroc în calitatea sa de proroc, vei primi aceeaşi răsplată de care are parte prorocul, dacă îl ajuţi pe acesta.
Iar astăzi avem un exemplu concret în prima lectură de astăzi, unde o femeie dintr-o familie de vază îl invită pe profetul Elizeu să locuiască la ea, parcă ştiind că-şi deschide prin asta un izvor divin de binecuvântări care trece prin persoana profetului. Această femeie din Sunem era sterilă, dar în urma găzduirii profetului primeşte copilul mult dorit (cf. 2Rg 4,8-17). Iar mai apoi copilul murind este înviat de profet (cf. 2Rg 4,18-37).
Sfântul Augustin (354-530) spunea că preotul Noului Testament care îşi are puterea în persoana lui Isus, este "un alt Cristos" şi se identifică cu Cristos. De aceea, atunci când un preot botează, Isus botează; când un preot celebrează Liturghia, Isus celebrează; când un preot binecuvântează, Isus ne binecuvântează; când un preot ne trece pragul, Isus ne trece pragul". De aceea, atenţie la persoana preotului şi la harurile pe care le pierdem sau le dobândim prin atitudinea noastră faţă de el. Cineva spunea că astăzi minunile s-au împuţinat, pentru că s-a împuţinat stima faţă de preot.
"Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata" (Mt 10,42). Paharul cu "apă rece" înseamnă înviorare. Ce mare valoare are apa rece pe un timp călduros, când pământul îţi arde tălpile şi când soarele dogoritor îţi înfăşoară capul! În ţara lui Isus, paharul cu apă rece putea face deosebirea dintre viaţă şi moarte.
La începutul creştinismului şi apoi pe parcursul lui, când prigoanele contra creştinilor se iveau din cele mai diverse motive, "paharul cu apă" putea face iar diferenţa între viaţă şi moarte. "Cei micuţi", simplii ucenici, sunt în virtutea Botezului sunt "descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Domnul", şi cei care împlinesc misiunea de a vesti faptele măreţe ale celui care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9), cu atât mai mult decât vechii profeţi trebuie primiţi şi ajutaţi, căci cu atât mai mult se identifică cu Cristos (cf. Mt 25,40).
De aceea, spune şi noi cu psalmistul: "Îndurările Domnului în veci le voi cânta, cu gura mea voi face cunoscută din generaţie în generaţie fidelitatea ta" (Ps 89,2), pentru că la o aşa onoare ne-a ridicat şi cu aşa de mare slavă ne-a copleşit, cea a împărăţiei cerului, împreună cu Tată, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 13-a de peste an
