Era pe vremea când Dumnezeu şi sfântul Petru veniseră pe pământ să-l vadă îndeaproape cum e, cu bune, cu mai puţin bune...
Când se trezi sfântul Petru, soarele era sus. Reuşise să doarmă bine noaptea asta pe pătura groasă şi înmiresmată de muşchi şi nu-i fusese nici prea frig. Ziua se anunţa minunată. Cu ochii închişi încă, îi mulţumi lui Dumnezeu şi se ridică să vadă ce aveau de făcut. Când colo, ce să vezi: Dumnezeu nu era prin preajmă. Îl strigă - nici un răspuns. Îl căută ce îl căută, apoi începu să se roage. Timpul trecea, rugăciunile curgeau una după alta, se făcu amiază, apoi soarele lunecă în veşmântul dulce al asfinţitului, dar Dumnezeu nu apărea. Într-un târziu, se auzi zvon de păsări şi văzu un şuvoi de licurici îndreptându-se spre poiană. La lumina lor albăstruie, Dumnezeu şedea după un maldăr de seminţe de toate culorile: lua una, o cojea, apoi o punea alături şi tot aşa.
"Dar ce faci, Doamne, păsările nu-şi pot coji şi singure seminţele?! De altfel, uite, nici măcar nu le mănâncă!" - zise cu obidă sfântul Petru. "Şi m-ai mai şi speriat!" Apoi, uitându-se mai de aproape, continuă: "De altfel, cine a mai văzut aşa seminţe?! Nici una nu seamănă cu cealaltă nici la formă, nici la culoare, iar unele sunt mari... cât un măr, altele abia se văd..."
"Stai, Petre, opreşte-te! Mai bine aşază-te şi ajută-mă. Ce vezi tu nu sunt seminţe - de asta păsările nu se ating de ele, iar licuricii fac lumină, să le pot termina până vine noaptea. Par seminţe, dar sunt rugăciunile oamenilor, ale tuturor oamenilor. Şi rugăciunea fiecăruia trebuie să înflorească şi să aducă rod..."
"Bine, dar de ce le cojeşti?!"
"Fiindcă numai rugăciunea inimii se împlineşte - cojile sunt doar vorbele, multe şi mărunte, de toate felurile şi în toate limbile pământului, zburătăcite cu gura, nu cu mintea, nu cu inima. Sunt doar vorbe. Eu caut cuvintele. Cuvântul. Cuvântul inimii. Eu am grijă să le văd pe toate, de aceea le cojesc - dar numai rugăciunea inimii se împlineşte, înfloreşte şi aduce rod. Fiindcă poartă nu vorbele, ci cuvântul. Şi acela este rostit într-un singur grai: al adevărului".
Cojind de vorbe maldărul de seminţe care erau rugăciunile tuturor oamenilor, Dumnezeu căuta rugăciunea inimii, cuvântul. Şi pe măsură ce noaptea se lăsa, căutarea era mai uşoară, fiindcă prin stratul gros de vorbe se putea zări, uneori, cuvântul. Doar toata lumea ştie că adevărul luminează. Treaba mergea mai uşor acum, mai ales că sfântul Petru dădea şi el o mână de ajutor.
"Ce ai, Petre, acu' ce gând te macină?" - surâse Dumnezeu.
"Păi, mă uit şi eu la seminţele mai mari - chiar la asta, cât o nucă. Toată coaja ei sunt vorbe de rugăciune, nu cuvinte, nu cuvântul".
"De ce te mai osteneşti, Doamne, curăţind-o? Înăuntru e seacă, nu are inimă. De ce n-o dai deodată la o parte?!"
"Adică, s-o arunc?!" Nu, Petre, vorbele, cât ar fi ele de goale, au fost spuse cu intenţia de rugăciune - şi ele deschid o cale. O cale spre mine, aşa cum pot ele - deocamdată. Nici o vorbă nu e spusă în zadar, nici o intenţie de rugăciune nu e dată la o parte. Ele se adună, se adună toate şi cândva ajung la înţelegere, la minte, la inimă... Din ce crezi tu că s-a făcut pe cer Calea Laptelui? Din acele vorbe pe care tu le-ai fi dat demult deoparte... Ele sunt «laptele» Cuvântului..."
"Ia uite acolo - zise Sf. Petru, ruşinat - cât e de mică şi străluceşte ca o stea!"
"Ce-ţi spuneam?! - e rugăciunea unui puşti, care pleacă la şcoală..."
"Cum, şi a spus numai «Doamne ajută» şi uite ce lumină!"
"Sigur că da, Petre, fiindcă la inima lui s-au adunat toate celelalte vorbe «goale» cum spui tu, rugăciunile «fără inimă» ale altora... Şi să mai ştii ceva - e un secret - surâse bunul Dumnezeu - dacă în toată viaţa ta ai spune o singură rugăciune şi aceea ar fi «Mulţumesc, Tată», cum zicea Meister Eckhart - aceea ar fi de ajuns. Dar asta oamenii or s-o afle după multă vreme şi n-or s-o ia în seamă. Prea e simplă!"
Şi bunul Dumnezeu surâdea mai departe şi cojea seminţele rugăciunilor noastre. În lumina albăstruie a licuricilor părea îmbrăcat ca pe la noi, cu o cămaşă albă, cu flori la gât si la mâneci, cu iţari şi chimir, cu opinci... Fiindcă Dumnezeu, pe cât e de bun, pe atâta e de simplu.
Aşa e şi iubirea lui: simplă, în nesfârşirea ei.
Dr. Ecaterina Hanganu
