Tare cald mai era! Aerul unduia de-a lungul drumului, ca valurile mării. Nici ţipenie de om, nici un câine, nici o pisică, nici orătăniile şi nici păsările nu se făceau văzute. Din umbra şi ea fierbinte a copacilor, doar mirosul de frunze şi ierburi dogorâte de soare se înălţa spre cerul cenuşiu de atâta căldură.
Bunul Dumnezeu se uită la sfântul Petru şi-i zise:
- Am îmbătrânit şi noi ca oamenii - aş spune, dacă noi n-am fi aşa dintotdeauna.
Răsuflând din greu de căldură, sfântul Petru se lăsă să cadă pe o bancă la marginea drumului. Era din lemn, sculptată ca şi stâlpii porţii - şi când se uită mai bine, tot imaginea soarelui era şi pe bancă, şi pe uluci, şi pe stâlpii porţii. Soare şi iar soare!...
- Ce n-aş da pentru o gură de apă rece! - zise sfântul Petru.
- Dar bine, Petre, ţi s-au împăienjenit ochii de căldură de nu vezi fântâna?!
Aşa şi era. Gardul solid, de om gospodar, era întrerupt de o fântână de piatră: jumătate în curtea omului, jumătate în afară, pe marginea drumului. Avea ciutură şi o cană mare alături, că nu se cade să bei direct din ciutură! După ce-şi potoli setea, şi-şi turnă apă pe cap să se răcorească, sfântul Petru se uită rugător la bunul Dumnezeu:
- Doamne, cum să-l răsplătim pe omul ăsta?
- Măi Petre, ai uitat de când n-ai mai fost pe pământ?! Oamenii încă îşi mai găsesc răsplata în chiar lucrul pe care îl fac: uite, gospodarul ăsta a ridicat şi o troiţă lângă fântână, ca sa aibă apă şi cei vii, şi cei morţi şi să-i mulţumească lui Dumnezeu când beau, pentru că, vezi tu, pe aici nu se mulţumeşte niciodată pentru apă: se zice doar Bogdaproste, fiindcă şi aerul, şi apa, sunt de la Dumnezeu şi nu se cade să mulţumeşti unui om pentru darul Domnului....
Un timp, tăcură. Soarele luneca spre asfinţit, căldura se mai potolise, păsările începură să-şi înalţe glasul, ba chiar şi un câine mare, alb şi lăţos veni să se gudure la picioarele lor.
- Dar fiindcă tot vrei tu ceva pentru el, surâse Bunul Dumnezeu, uite, am să-i dau lui şi "urmaşilor lui şi urmaşilor urmaşilor lui", cum s-o spune cândva, podoaba cea mai de preţ în cer şi pe pământ: înţelepciunea.
Petru făcu ochii mari, uluit.
- Numai că nu le va folosi prea mult, continuă cu amărăciune Dumnezeu. Uite, se vor ridica de pe pământul ăsta oameni de ştiinţă, savanţi, filozofi... vor fi apreciaţi de ceilalţi oameni, ba chiar şi onoraţi cu premii, numai că se va stinge încet-încet înţelepciunea gospodarului ăstuia, care nici măcar nu are carte, dar a făcut fântână pentru el şi pentru toţi ceilalţi, şi a ridicat troiţă lângă fântână şi a sculptat banca şi poarta cu semnul soarelui, ca să mă vadă şi să-l văd şi să ştiu că mă iubeşte, fiindcă el ştie că eu l-am iubit mai întâi ... Ceilalţi vor lua doar înţelepciunea minţii, care te face să ştii, şi nu înţelepciunea inimii, care te face să cunoşti tainele...
Se ridicară cu greu de pe bancă, bunul Dumnezeu mângâie poarta şi fântâna şi porniră încet-încet mai departe, în lumina înmiresmată şi dulce a asfinţitului. Semnul soarelui sculptat pulsa, ca o inimă. Sfântul Petru se uită încă o dată înapoi şi grăi, aşa, ca pentru sine:
- Cine ştie, Doamne... dacă iubirea e mai tare ca moartea, de ce oare inima n-ar fi şi ea mai tare decât toate cărţile şi onorurile şi premiile lumii?!
*
Aceasta este inima, aceasta este iubirea pe care ne-o dăruiţi mereu, Preasfinţite Petru Gherghel!
La mulţi ani!
Dr. Ecaterina Hanganu
