Înainte să intrăm în detalii, cea mai des întâlnită întrebare este: "De ce...?"
De ce ni s-a născut copilul cu handicap? De ce nu putem să avem copii? De ce m-a trădat cu o altă femeie? De ce a intentat divorţ, că nu-i lipsea nimic? De ce mi-a murit copilul la şaisprezece ani? De ce mi-a murit soţia chiar acum? De ce mi-a murit soţul? De ce s-a întâmplat acest accident? De ce ne-a ars casa? De ce ne-a luat apa totul tocmai nouă? De ce nu a luat examenul chiar copilul meu în care am investit atât de mult?
Sunt întrebări pe care le întâlnim la tot pasul, pentru că la tot pasul întâlnim şi oameni. În fond încercările aparţin vieţii, sunt parte din viaţă, aşa cum şi omul este parte din viaţă. Încercările sunt specifice oamenilor care încă mai au viaţă în ei, în consecinţă şi depăşirea lor trebuie să revină tot lor.
Dar cum poţi depăşi ceva ce te depăşeşte? Cine ar vrea un copil cu handicap? Cine ar dori să aibă un soţ sau o soţie care să înşele? Cine s-ar bucura ca un incendiu sau o inundaţie să-i ia tot ceea ce a agonisit o viaţă? Şi totuşi acestea şi multe altele există, le întâlneşti la fiecare pas, iar a trece peste ele necesită un efort deosebit de mare, uneori terminându-se, unde chiar nu se mai poate face faţă, cu o nouă nenorocire.
Atunci când se celebrează sacramentul Căsătoriei, mirii îşi fac o promisiune: "Promit că îţi voi fi credincios(ă) în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele".
Căsătoria este pentru "orice împrejurare, fericită sau nefericită". Cei doi, mirele şi mireasa, îşi promit că îşi vor fi alături în orice împrejurare, pentru toată viaţa, nu doar în anumite împrejurări, mai ales fericite, ci şi în cele nefericite.
În consecinţă, în mod special în familie, atunci când apar tot felul de încercări, soluţia este ca cei doi să-şi amintească cele promise la celebrarea căsătoriei: "credincios(ă) în orice împrejurare, fericită sau nefericită", iar încercarea va deveni mai uşor de purtat. Probabil că nu va dispărea cu totul, pentru că aparţine vieţii, ţine de realitatea aceasta trecătoare, limitată, coruptă de păcat şi de neascultare, dar acolo unde omul nu este singur, depăşirea lor va fi mai uşoară.
Soţii, prin natura lor, sunt chemaţi să-şi stea alături unul celuilalt, să poarte crucea vieţii de familie împreună, preotul este chemat să stea alături comunităţii, iar comunitatea preotului.
Fiecare om este chemat să stea alături fiecărui om, pentru că încercările ţin de a fi om, iar a nu sta alături omului este forma cea mai gravă de egoism.
Ca atare, răspunsul la întrebările vieţii trebuie să vină chiar de la cei chemaţi să le dea sau mai exact să le ducă, pentru că deseori vorbim de adevărate poveri.
Când ai îmbrăţişat ultima dată o persoană aflată într-o încercare? Când ai luat-o de mână sau ai bătut-o pe umăr asigurând-o că totul va fi bine? Când i-ai spus ultima dată unui om: Contează pe mine, sunt aici!?
Haideţi să nu mai punem întrebări cu privire la viaţă, mai degrabă să o trăim, fără să ne temem de ea!
Pr. Felician Tiba
Oficiul pentru Pastoraţia Familiei
