"Fecunditatea este misiunea tuturor!" În dialog cu Eugenia Dămătăr, colaboratoare la Oficiul pentru Pastoraţia Familiei
Papa Francisc vorbeşte foarte mult despre rolul femeii în Biserică, invitând-o să ofere din darurile primite comunităţii din care face parte. Este vorba de simţul matern, de intuiţia, grija şi preocuparea pentru tot ceea ce este sensibil, cu referinţă directă la viaţă, mai precis, la cel care este viaţa, la Isus Cristos, născut din femeie, ajutat în misiunea sa de către un grup de femei şi urmat de o ceată nenumărată de femei sfinte.
Doamna Eugenia Dămătăr, aţi început al cincilea an în calitate de colaboratoare la Oficiul pentru Pastoraţia Familiei, din cadrul Curiei diecezane a Diecezei de Iaşi. Cum s-ar descrie doamna Eugenia, în contextul subliniat în introducerea de până acum?
Încep cu începutul deoarece vorbim despre familie; mai întâi de toate sunt copilul iubit a doi părinţi minunaţi care mi-au transmis iubirea pe care eu o am faţă de familie. De mic copil mama m-a ajutat să particip zilnic la sfânta Liturghie şi la sacramente. Viaţa noastră familială era simplă, mama se ocupa de noi, copiii, să fim curaţi, respectuoşi, educaţi, oneşti, ne-a iniţiat în cunoaşterea credinţei, se ocupa de curăţenia şi înfrumuseţarea casei, iar tata muncea şi aducea cele necesare, era forţa casei. În familia mea de origine am descoperit că trebuie să munceşti pentru a avea o familie frumoasă, să renunţi, să te sacrifici, am învăţat ce înseamnă ca femeia, soţia, mama, să-şi asume rolul său, dar şi bărbatul, soţul, tatăl, pe al său. Exemplul, sacrificiile mari ale părinţilor şi responsabilitatea lor m-au ajutat şi pe mine în căsnicia cu Iosif, mi-au dat curajul de a depăşi micile momente de criză. Îmi doresc mult să vestesc ori de câte ori se iveşte ocazia, planul de iubire dintre un bărbat şi o femeie, al lui Dumnezeu, pentru noi, oamenii, şi să asigur pe fiecare bărbat şi femeie că în acest plan este tot ceea ce e necesar pentru ca în familie să se trăiască în armonie şi viaţa care vine în ea să crească frumos.
Ştim că aţi făcut o specializare în problema familiei în Italia, despre ce este vorba?
Da, mai întâi am studiat aici, la noi, teologie, asistenţă medicală şi asistenţă socială, ca mai apoi un părinte profesor să-mi dea ideea de a merge să studiez ceva despre familie la Roma. Prin susţinerea soţului meu şi cu binecuvântarea Preasfinţitului Petru Gherghel, am ajuns la Institutul Ioan Paul al II-lea din cadrul Universităţii din Lateran, unde, pe parcursul a trei ani, am făcut un master în Ştiinţa despre Căsătorie şi Familie. De fapt practica din familia mea, am trecut-o prin filtrul mai multor ştiinţe. Institutul m-a ajutat să mă îndrăgostesc mai mult de familie şi să-mi doresc să mă instruiesc continuu pentru a susţine familiile.
O să vă rog să ne spuneţi cum a început colaborarea dumneavoastră cu Oficiul pentru Pastoraţia Familiei.
Când am ajuns la Institut, la Roma, nu prea cunoşteam pe nimeni. Secretarea m-a încurajat spunându-mi că "este aici un preot român care o să vă ajute să vă introducă în tainele şcolii. Important e că vă doriţi să susţineţi familia". Era vorba de pr. Felician Tiba, care lucra la teza de doctorat, iar la întoarcerea în ţară, Preasfinţitul i-a încredinţat misiunea de a coordona Oficiul pentru Pastoraţia Familiei. Ştiind cât de mult mi-am dorit să stau alături familiei în general, m-a cooptat în echipa de la Oficiu, ca o colaboratoare.
Ca femeie şi evident, ca laică, dumneavoastră cum susţineţi familiile?
Ca femeie, când văd doi tineri îndrăgostiţi, sunt tentată să-i îndemn să se căsătorească cât mai repede, iar cea mai mare bucurie pentru mine este atunci când doi soţi, supăraţi unul pe altul, reuşesc să-şi ierte reciproc fragilităţile şi să se reconcilieze, chiar după săptămâni, luni sau ani de despărţire. Dedic mult timp şi rugăciune acestui obiectiv. Ca laică, de profesie sunt asistent social, nu intru în lumea psihologiei care lucrează în profunditatea afectelor, a inconştientului fiinţei, însă intervin pe partea de viaţă, pe ceea ce se vede, pe ceea ce se recunoaşte şi o fac ori de câte ori sunt solicitată. Vocaţia femeii este de a dărui viaţa în toate modurile posibile, de a genera şi a asculta fiii cărnii sale, dar şi pe ai altora.
Poate că este prea generic spus, dar cum vi se par familiile din Dieceza de Iaşi?
După părerea mea în dieceza noastră sunt multe familii frumoase, dar există şi multe familii care au probleme la nivel de neînţelegere între soţi şi asta se datorează faptului că le lipseşte o formare de bază, ceea ce îi privează de frumuseţea sacramentului Căsătoriei. Unul dintre motivele principale ale neînţelegerilor, îmi permit să spun, este separarea actului conjugal de viaţă. Soţii au fost chemaţi de Dumnezeu pentru a se iubi şi a aduce viaţa, ori, refuzarea uneia dintre aceste dimensiuni, adică a se folosi, nu a se iubi şi a lupta împotriva vieţii prin toate mijloacele chimice şi mecanice, creează o sursă de probleme care generează atâtea conflicte. Am cunoscut familii în care soţii se iubesc într-adevăr şi respectă şi viaţa, beneficiind de metodele naturale de reglementare a naşterilor şi pot să spun că trăiesc în armonie, metode pe care le propun cu insistenţă tuturor familiilor tinere.
Ne puteţi vorbi despre un caz aparte pe care l-aţi întâlnit în perioada de când colaboraţi la Oficiul pentru Pastoraţia Familiei? Bineînţeles, pentru a proteja persoanele o să vă rog să nu intraţi în amănunte detaliate.
Îmi vine în minte o tânără femeie care mi-a telefonat într-o noapte deoarece se certa cu soţul ei pentru că el dorea să se unească cu ea în condiţiile în care cu o lună în urmă ea născuse foarte greu un băieţel şi mai aveau o fetiţă de trei ani care era bolnăvioară. Tânăra mamă mi-a spus că soţul o ameninţa şi o şantaja de mai multe zile spunându-i că-şi caută pe altcineva. Ea, la rândul ei, l-a ameninţat că-l părăseşte şi că se mută la părinţi. Eu îi cunosc şi ştiu că se iubeau mult atunci când s-au căsătorit. Însă nu ştiu dacă ei s-au pregătit bine pentru a înţelege că iubirea în familie se construieşte prin sacrificii, dar şi prin renunţări. În cazul lor, dar şi în altele asemenea, experimentez ceea ce vorbeam mai sus, lipsa de pregătire pentru căsătorie.
Ştim că sunteţi căsătorită de mai bine de treizeci de ani, cum vă susţine soţul în misiunea dumneavoastră?
Pot afirma că noi doi "muncim" mult pentru relaţia noastră şi că este mai frumos după treizeci de ani, decât în primii ani, experienţa îşi spune cuvântul. Da, sunt susţinută în tot ceea ce fac. Nu aş putea să vorbesc despre frumuseţea familiei, dacă nu aş avea pace şi linişte în familia mea, dacă nu aş avea acel umăr puternic care mă susţine. Asta nu înseamnă că suntem familia perfectă, nici nu există aşa ceva. Deseori când trebuie să vorbesc într-o comunitate îl întreb pe soţ ce şi-ar dori să audă din gura unei femei, iar el îmi spune cu sinceritate: "Prea multe, nu!" Sigur că glumeşte, dar la modul cel mai serios mă ajută să-mi cizelez stilul, să propun doar acele învăţături pe care în general le respectăm şi noi şi mai ales, să nu mă lungesc. Este frumos că nouă, nepoţii, ne spun "familia care ne distrează". Cred că umorul are un rol foarte important în dinamica familială.
Ce loc ocupă în propunerile antropologice pe care le faceţi familiilor, dar şi tinerilor logodnici, concepţia ultimilor trei papi, mai ales a sfântului papă Ioan Paul al II-lea?
Ultimii trei papi care au însoţit viaţa mea au ceva în comun, capacitatea de a se concentra pe persoana umană. În lumea noastră laică există riscul ca viziunea utilitaristă să pună în umbră demnitatea persoanei umane. A recunoaşte demnitatea persoanei umane, este fundamentul tuturor celorlalte valori. Ioan Paul al II-lea m-a ajutat să înţeleg că în frumuseţea corpului bărbatului şi a femeii se ascunde secretul lui Dumnezeu care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, bărbat şi femeie. Ioan Paul al II-lea a afirmat clar că chemarea la căsătoria nu este o vocaţie de serie B, ci că este unul dintre modurile de a ajunge la Dumnezeu şi este nevoie urgentă de o retrezire a inimilor oamenilor în această aventură de iubire. De fapt aşa cum ne spune Gaudium et spes, la numărul 16, "omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia şi după ea va fi judecat".
Dacă ar fi să subliniaţi trei lucruri care vă plac la papa Francisc în privinţa familiei, care ar fi acestea?
În primul rând apreciez că papa Francisc îl pune în mijloc pe Dumnezeu şi milostivirea lui. În al doilea rând, îmi place coerenţa Sfântului Părinte, ceea ce înseamnă că el trăieşte ceea ce spune, deci este o persoană credibilă pentru mine. Papa promovează milostivirea, ştie că omul cade şi este capabil să se ridice, dacă îl ajutăm să înţeleagă că mereu îl aşteaptă mâinile întinse ale unui Tată, ale Tatălui ceresc.
Cum este văzută doamna Eugenia de către credincioşi şi de către preoţi, conferenţiind de la pupitru?
Cred că la noi este totuşi o noutate acest lucru, un laic, mai mult, o femeie, să propună nişte învăţături-valori. Nu ştiu ce gândeşte lumea, dar ştiu că este foarte urgentă răspândirea evangheliei iubirii, cu riscul de a face şi unele erori, suntem umani. Chiar dacă sunt o persoană simplă, nu-mi pot permite să nu afirm sus şi tare că tinerii zilelor noastre au mare nevoie de exemplul mamelor şi taţilor fideli vocaţiei sacramentului Căsătoriei. Mă simt datoare şi pentru faptul că eu am primit acest exemplu, iar Biserica, prin păstorii săi, a lucrat la educaţia mea. Deci am primit mult de la Domnul şi simt nevoia să dau.
Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi oprită de cineva după o conferinţă sau să fiţi sunată la telefon să vi se ceară un sfat particular cu privire la viaţa de familie?
Da, chiar experimentez această trăire, persoanele capătă încredere şi se deschid foarte mult. Încerc să aprofundez împreună cu ele despre faptul că iubirea este o artă, că iubirea dintre un bărbat şi o femeie trebuie să fie semnul iubirii lui Dumnezeu, chiar dacă la oameni este un semn puţin imperfect din cauza limitelor şi a fragilităţilor noastre, din cauză că la început s-a rupt acea alianţă de iubire perfectă dintre creatură şi Creator, prin neascultarea omului. Eu spun că prin harul lui Dumnezeu există mereu posibilitatea de a relua totul de la capăt, desigur această muncă este de ocnaş, dar nu suntem singuri.
Povestiţi-ne ceva despre cursurile pentru logodnici şi despre importanţa formării viitorilor soţi.
Cursurile de logodnici pe care le propune dieceza noastră, prin Oficiul pentru Pastoraţia Familiei, sunt un mare dar pentru tineri. Mulţi tineri participă şi mulţumesc, unii neglijează, invocă lipsa timpului sau că ştiu deja ce au de făcut, "doar ei se iubesc foarte mult!". După părerea mea, este prea puţină pregătire, noi, când ne căsătorim, spunem un "da" pentru viitor, neştiind cum va fi viitorul şi atunci, oare nu ar trebui să ne pregătim foarte bine, şi uman şi spiritual, ca să ştim să depăşim piedicile şi să mergem mai departe? Cine nu susţine pregătirea tinerilor logodnici, într-un oarecare fel se face responsabil de eşecul unei căsătorii, "complice prin omisiune". Noi trebuie să facem tot ceea ce ţine de noi pentru a arăta frumuseţea căsătoriei creştine.
Din câte ştim, dumneavoastră aţi făcut şi faceţi experienţa "cuibului gol", aşa cum numeşte sfântul Ioan Paul al II-lea realitatea celor care nu pot să aibă copii. Cum supliniţi lipsa lor şi cum faceţi ca să fiţi credibilă în misiunea de colaboratoare la Oficiul pentru Pastoraţia Familiei?
Într-adevăr, în familia noastră nu a fost trimisă viaţa biologică. Domnul a avut alte planuri cu noi şi-i mulţumim pentru tot ce ne trimite. Statisticile ne spun că peste 20% dintre familii trăiesc experienţa infertilităţii, cu preţul unei profunde suferinţe. Pe noi ne ajută cuvintele lui Dietrich von Hildebrand, care spune: "Să nu uităm că fiecare iubire pură posedă o fecunditate intimă, o fecunditate spirituală care, mai ales în iubirea conjugală, rămâne independentă faţă de procreare. O astfel de fecunditate se realizează în acel impuls al sufletului care este inclus în iubire, în acea nouă atenţie a sufletului care este stimulată spre adevăratul progres spiritual şi moral. Fiecare căsătorie în care se împlineşte total o astfel de iubire conjugală aduce roade spirituale şi este fecundă şi atunci când este fără fii". Fiecare viaţă este un dar, oricât te-ai implica tu, viaţa este un dar. Fertilitatea nu este meritul nimănui, fertilitatea este dar. Însă fecunditatea ne aparţine tuturor, iar în cazul nostru, fecunditatea cea mai mare este aceea de a predica iubirea cu propria viaţă în timpuri propice şi mai puţin propice.
Un gând special tuturor celor care vor citi acest interviu.
Să nu uite să fie fecunzi! Fecunditatea este misiunea tuturor! Fiecare conform cu specificul său! Fertili (în sensul biologic), nu putem fi cu toţii, este un dar, însă fecunzi (în sennsul de a înfrumuseţa tot ce este în jurul nostru, prin renunţare la "eu"), pot fi toţi oamenii, indiferent de stare. Ca oameni sau ca creştini, trebuie să dăm roade, roade care să se vadă, să fim oameni cărora nu le este frică să iubească, să viseze, să construiască, să se expună. Să dea din darurile primite, conştienţi că doar într-o mână goală Dumnezeu va continua să pună din nou şi din nou...
Doamna Eugenia, vă mulţumim mult şi vă dorim în continuare mult curaj şi succes în tot ce v-aţi propus.
Alexandra-Mihaela Cojan
