Profetul Daniel, născut într-o familie nobilă, posibil de viţă regală, a fost dus rob în exil în Babilon pe când era adolescent, în anul 605 BC. După trei ani, pe când se afla deja în slujbă la curtea regală, a fost chemat să interpreteze visul împăratului. Uimit de înţelepciunea tânărului, Nabucodonosor l-a numit guvernator peste întreaga provincie Babilon şi cel dintâi dintre înţelepţii din Babilon (Daniel 2,48). A rămas în slujba regilor care s-au succedat, păstrându-şi neclintită pietatea şi respectând tradiţia poporului său, pe care l-a încurajat prin profeţiile sale şi prin exemplul său propriu. A murit la 90-94 ani, respectat, temut şi iubit deopotrivă de cei mari şi de poporul său.
În Cartea lui Daniel primele 6 capitole sunt istorice, iar ultimele 6 capitole sunt profetice.
Scopul cărţii, mesajul ei central, este expus în cuvintele repetate de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): "Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui îi place".
Pentru noi, Cartea lui Daniel este, mai presus de valoarea istorică, literară şi profetică, un îndrumar de viaţă pentru păstrarea neclintită a credinţei şi tradiţiei în vremuri zbuciumate.
* * *
- Ai dreptate - şopti bătrânul ca pentru el - când te uiţi în flăcările focului, poţi vedea o mulţime de lucruri - case, munţi, păduri, pietre scumpe, animale, chipuri felurite şi câte şi mai câte. O fi pesemne vreo meteahnă a bătrâneţii, să-ţi aduci aminte clar, de parcă s-ar fi întâmplat chiar acum, câte o frântură din viaţa demult apusă...
Tăceam, numai ochi şi urechi, pentru că înţeleptul arareori vorbea cu cei mici şi încă şi mai rar amintea câte ceva din viaţa lui. După ce scormoni cu toiagul în foc, surâse blând şi se uită cu mirare la mine, de parcă de-abia acu' m-ar fi văzut:
- Ehei, măi copile, eram doar oleacă mai răsărit ca tine şi neastâmpărat nevoie mare. De asta nu era zi în care să nu mănânc chelfăneală de la care se nimerea prin preajmă, cu sau fără motiv - doar aşa, ca să nu-mi uit obiceiul. Doar mama, săraca, mă lua în braţe şi-mi spunea că sunt tare deştept şi că unui deştept i se iartă năzbâtiile - "Măcar de-ai ajunge şi tu înţelept şi om al Lui Dumnezeu, aşa ca Daniel, de la curtea împăratului".
- Da' eu nu vreau să ajung ca el, eu vreau să ajung ca mine, când oi fi mare! - ziceam cu năduf, fiindcă nu-mi plăcea bătaia, da' nici să fiu ţinut în braţe aşa, că doar nu mai eram copil mic! Aşa că se mai întâmpla să înnoptez pe unde se nimerea, ca să scap şi de una, şi de alta. De data asta mă aciuasem în curtea palatului. Era mare sărbătoare, împăratul poruncise să se lase porţile deschise, să se aprindă focuri afară şi să fie de mâncare pentru toţi sărăntocii. Nu-mi era foame - rămăsesem să mă încălzesc şi să-i ascult povestind. Cum noaptea înainta, glasurile coborau în şoapte, şoapta în murmur înfiorat şi parcă o frică nedesluşită ne cuprindea încet-încet pe toţi. Ca să vezi - mi-am spus: nici aici nu scap de poveştile cu Daniel! Ba că i-a desluşit visul acela cu statuia cu cap de aur şi picioare de lut împăratului Nabucodonosor şi că după asta tot poporul a trebuit să-l recunoască drept Dumnezeu adevărat pe Dumnezeul lui Israel, ba că a profeţit nişte lucruri de groază şi nu l-a pedepsit nimeni, fiindcă era dregător mare şi însemnat şi tot aşa. Dar pe măsură ce zgomotele în curtea palatului se stingeau, dinăuntru zvonul petrecerii se înteţea. Gărzile nu se mai uitau la noi - nişte zdrenţăroşi, acolo, pe jumătate adormiţi, ce rău puteau face?! - aşa că m-am strecurat până în pragul sălii de ospeţe. Şi acolo, ce să vezi?! - cât pe ce sa orbesc: râuri de pietre scumpe şi aur şi vase de aur şi odăjdii nemaivăzute scânteiau de-ţi luau ochii, iar despre mâncăruri, nici nu-ţi poţi închipui ce se găsea acolo. L-am zărit pe însuşi împăratul, pe Belshazzar, în mijlocul curtenilor şi oaspeţilor săi, cu ochii scânteind şi hohotind când nu mai reuşea să vorbească - ba aţipea, ba părea că se trezeşte şi încearcă să vorbească, dar cine să-l mai asculte?! - Când deodat, tună cu glas de taur şi ceru să i se aducă vasele de aur şi argint din templul Ierusalimului, chiar din templul lui Solomon, acolo, la masă!
În aceeaşi clipă se făcu aşa de linişte, de-mi auzeam inima bătând in urechi - nici nu răsuflam de groază: nu-mi era că mă prind gărzile şi mă azvârl afară - mi-era că niciodată nu mai pomenisem aşa ceva. Mama îmi spunea că vasele acelea erau numai ale lui Dumnezeu şi nimeni altcineva nu se atinge de ele, decât preotul cel mare şi chiar şi el, numai o dată pe an! Oaspeţii încremeniseră şi ei - groaza le risipise aburii băuturilor. Dar împăratul tună încă o dată porunca şi-şi duse mâna la hanger. Când slujitorii se întoarseră cu vasele, mi-am ascuns capul sub haină, că nu se cade să murdăreşti cu privirea un lucru sfânt - aşa zicea mama. Dar în tăcerea de plumb, ca o piatră de mormânt, un glas îmi sfâşie auzul:
-"Mâna, mâna!"- am ridicat ochii şi atunci i-am văzut: cu ochii ieşiţi din orbite, muţi de groază, se uitau la ceva. Pe peretele din spatele împăratului, o mână fără trup, strălucitoare ca lumina soarelui, scria mereu aceleaşi şi aceleaşi cuvinte: Mene, Mene, Tekel u-Pharsin - eu, ce-i drept, învăţasem să citesc - dar ce putea sa însemne enumerarea unor unităţi de măsura şi greutate: "două minas, un shekel şi două părţi". La fel au citit şi învăţaţii pe care împăratul îi chemase. Atunci a dat poruncă să fie adus Daniel. Ştiu că vrei să mă întrebi cum arăta - şi eu aş vrea să-ţi spun, dar cum să descrii pur şi simplu lumina curată a zorilor?! Mie aşa mi se părea când, cu pasul lui solemn şi maiestuos, trecu prin mijlocul sălii. Se opri în faţa împăratului şi-i spuse doar atât: "«Numărat, cântărit, împărţit», fiindcă Dumnezeu a numărat (mina) zilele împărăţiei tale şi acestea s-au sfârşit; ai fost cântărit (shekel) şi găsit fără greutate; iar regatul tău va fi împărţit (două părţi) şi dat mezilor şi persanilor". Şi chiar în acea noapte, Belshazzar a fost ucis, iar Darius, medul, a devenit împărat.
- Vezi tu, de câte ori stau târziu în noapte, lângă foc, mi se pare că flăcările se înalţă asemenea degetelor unei mâini - o mână mai strălucitoare decât soarele. Şi-mi spun că zilele oricăruia dintre noi sunt numărate, că bunurile şi agoniseala noastră e firesc să fie împărţite, fiindcă "preţul vieţii e atât de mare încât nimeni nu-l poate plăti şi să rămână în viaţă la nesfârşit " - dar nu asta e grija mea, măi copile: ci să nu fiu găsit fără greutate atunci când voi fi cântărit, ca pleava, la judecată...
Bătrânul tăcuse şi privea ţintă flăcările aurii. Nu îndrăzneam să-l întreb nimic, deşi mult aş fi vrut să mai aflu câte ceva despre omul acela mai înţelept decât toţi înţelepţii împăratului.
După un timp, parcă ghicindu-mi gândul, bătrânul se întoarse spre mine şi-mi şopti:
- Ştii, omul acela, Daniel, nu s-a înstrăinat niciodată de Dumnezeul poporului său. Şi chiar înfruntând moartea, a respectat tradiţia în rugăciune, în mâncare, în vorbă, în fapte... Nu a făcut în toată viaţa lui nici un rău, nimănui, om sau animal - de asta nici leii flămânzi la care fusese aruncat din răzbunare, s-au gudurat ca nişte căţei şi i-au lins mâinile..., iar vorbele lui erau calde şi dulci ca mierea... cine ştie, poate-i era şi lui teamă de numele lui...
- Cum adică?! - am sărit repede, nu cumva să nu-mi spună.
- Păi, Daniel înseamnă: "Dumnezeu e judecătorul (meu)". Or, frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, măi copile...
Apoi se ridică şi porni cu pasul şovăielnic al bătrâneţii, spre bordeiul lui. După câţiva paşi se întoarse, se uită lung la mine şi-mi spuse aşa, de rămas bun:
- Dar tu să nu te temi, fiule, de mâna care, nevăzută, ne scrie cuvintele vieţii noastre, fiindcă în mâna lui Tata e întotdeauna cald şi bine...
Dr. Ecaterina Hanganu
