Stătea într-un colţ şi plângea. Mă uitam de ceva timp la ea. Fiecare alerga la treburile lui, iar noi, care rămăseserăm înăuntru nu ne dezlipeam privirea de la trupul fără viaţă întins la pământ. Aşa cum cere datina. Cine ştie la ce se gândea fiecare - fiecare vede în moarte altceva, după cum şi viaţa înseamnă pentru fiecare altceva - numai cuvintele par să sune la fel. Şi totuşi... când ridicam ochii, o vedeam acolo. Plângea tăcut, fără suspine, parcă se făcuse una cu lacrimile ei - izvorau aşa, nu de sub pleoapele plecate, ci din toată fiinţa ei - dacă ar fi jelit ca toate celelalte femei, poate i-ar fi fost mai uşor. Poate şi mie mi-ar fi fost uşor s-o vad. Pe măsură însă ce priveam la chipul fără viaţă, mi se părea că lacrimile ei şi chipul acela îşi vorbeau tainic - un şuvoi de viaţă şi durere trecea din fiinţa ghemuită la pământ spre cealaltă, întinsă, împăcată, luminoasă şi... la fel de tăcută. Între ele două, păreau vii doar lacrimile şi tăcerea fără de sfârşit. Şi lumina. Dar cum să vezi lumina în atâta mâhnire?
Era străină.
N-o mai văzusem până atunci. Nimeni n-o zărise venind. Şi nici portul nu-i era de pe la noi. Cine ştie ce dureri or fi adus-o... Când a intrat, a văzut trupul întins la pământ, s-a uitat cu atâta uimire şi disperare, de parcă toată viaţa ei s-ar fi prăbuşit acolo, la pământ, s-a clătinat o clipă, apoi s-a aşezat. Încremenită. Cu ochii închişi. Şi pe măsură ce plângea, parcă se făcea ea însăşi lacrimi. Tăcute şi fără sfârşit. Nu ştiu cum, dar durerea tuturor se strânsese şi plângea în ea. Pentru o clipă, mi s-a făcut frică: "Baruch atah Hashem Elokeinu melech haolam, dayan ha'emet"1, "Binecuvântat eşti tu, Doamne Dumnezeul nostru, Cel care conduci Universul, adevăratul Judecător" - m-am ridicat şi i-am şoptit. Părea că nu m-a auzit. Plângea. Poate că nu m-a înţeles - "Baruch dayan emet" - "Binecuvântat este unul singur, adevăratul Judecător" - atunci a ridicat spre mine o faţă de copil - nu părea să aibă mai mult de 12 ani. Oare cum adunase atâta durere, ce era cu ea, ce ştia, de ce şi de unde venise?
S-a ridicat uşor şi mi-a făcut semn s-o urmez. Nu se cade să vorbeşti lângă cel care n-o mai poate face; nu se cade să mănânci şi să bei acolo, nu se cade. Am ajuns în pragul casei. Era acolo. Cu pasul uşor, neauzit, părea că lunecă pe pietrele colţuroase. Ajunsese înaintea mea. Se uita de-a lungul drumului: "Nu-i aşa că vine ?" - m-a întrebat când am ajuns lângă ea. "Cine să vină, copilă dragă? Pe cine cauţi ?" - am întrebat-o. A tăcut. "Cum te cheamă?" "Fetiţa". "Hm! Ăsta nu-i un nume. Cum te cheamă, fetiţă dragă?" "Nu ştiu" mi-a răspuns. Toată lumea-mi spune doar aşa: "Fetiţa". S-a uitat încă o dată de-a lungul drumului. "Bine ca nu mai plânge"- mi-am spus. "Nu-i aşa că vine?" a întrebat iarăşi fetiţa. "Cine, copilă dragă, cine să vină?" S-a uitat lung la mine. Cu uimire. Şi reproş. Nu se mai uitase cineva aşa la mine. Oare ce-o fi vrut să spună? Stăteam unul lângă celălalt. Aşteptam să spună ceva - nu ştiu nici eu cum, dar de la o vreme am început să privesc ca ea, de-a lungul drumului. Nu se făcea s-o las singură aşa, cu mintea rătăcită de durere. Într-un târziu a continuat: "Vezi că şi tu îl aştepţi?! De ce-ai vrut să mă păcăleşti?!"Am tăcut. Ştiam că nu pot afla ceva de la ea.
...Cine ştie de cât timp stăteam acolo...
Într-un târziu s-a lăsat jos, pe pietrele reci. O fi obosit, i s-o fi făcut foame şi sete. Am dat sa mă ridic, dar cu o putere neobişnuită pentru un copil, m-a tras de haină: "Nu pleca, trebuie sa-l vezi pe mirele meu!"
De data asta m-am speriat de-a binelea: "Fată dragă, ce ţi se năzare?! În casa asta a murit un om, nu ne pregătim de nuntă!" "Tu nu înţelegi nimic !" - a răspuns. "El e mirele meu, El, fiul femeii de colo" - zise, arătând spre uşa deschisă unde zăcea, fără viaţă, trupul ei. "Toată lumea mă întreabă mereu ce-mi aduc aminte. Ei bine, le spun acelaşi şi acelaşi lucru şi nimeni nu mă crede: El a venit, m-a luat de mână pe când dormeam şi mi-a spus să mă scol. Or numai mirele poate intra când o fată doarme, numai el o poate lua de mână ca să se trezească şi numai el porunceşte masa de nuntă. Doar l-am auzit când a spus mamei să-mi dea să mănânc. Când am sărit jos din pat, am alergat după El, dar nu l-am mai ajuns din urmă. Era mare veselie în casă. Unii plângeau de bucurie, alţii râdeau, alergau şi vorbeau tare în jurul meu, unii îmi dădeau să mănânc, alţii îmi aduceau haine noi şi brodate cu aur - doar suntem bogaţi - nu vezi, îmi pregăteau nunta?! De atunci îl aştept. Şi încă n-a venit. De asta am venit eu la Mama Lui, fiindcă doar ea ştie unde-l pot găsi. Acuma, dacă s-a întâmplat aşa, sigur că vine. Doar a venit la mine când tot aşa adormisem - cum n-o să vină la mama Lui?!"
Şi a tăcut. Obosise. Răsufla greu. A început iar să plângă. "Şi ce-ţi mai aduci aminte?" - am întrebat-o. Dacă vorbeşte, măcar nu mai plânge - mi-am zis. A întors iar spre mine faţa aceea de copil senina şi frumoasă, scăldată în lacrimi: "Nu-mi amintesc decât ochii. Avea ochi de lumină, o lumină verde-albastră, ca a mării, ca a vieţii, ei înşişi erau lumina - o lumină verde-albastră, aşa i-am văzut în somn, era la început doar o lumină albă, nesfârşită, ca a soarelui de amiază, care inunda totul, dar blândă, mângâietoare, spre care lunecam plină de bucurie, apoi s-a făcut albastră-verde, unduitoare, ca o apa nesfârşit de adâncă şi înmiresmată - şi atunci i-am auzit glasul: "Fetiţă, scoală-te" şi m-am căznit să deschid şi eu ochii şi lumina se făcu mai mică, tot mai mică, până când n-am mai văzut decât ochii Lui - nesfârşit de blânzi şi adânci - e Mirele meu: "Talita, kumi"2 "Fetiţă, scoală-te".
Încetase să mai plângă. "Uite, vezi" - îmi arătă mâna - "cum m-a prins de mână, mi-a lăsat şi semn": într-adevăr, la încheietură, strălucea o pată roşie, cât ai pune degetul mare - o pată de forma unei inimi. "Privirea Lui în inima mea, inima Lui pe mâna mea. Vezi, e Mirele meu! Am să rămân aici la voi să-l aştept. Cum a venit la mine, aşa o să vină şi la Mama Lui. Şi o să facem nuntă la Tatăl Lui. În cer, adică. Să nu te temi. Vezi, eu nu mă tem de moarte. De asta sunt ca atunci, când m-a prins de mână. Cel dăruit Lui nu se schimbă niciodată. Nu îmbătrâneşte. Nu moare. Fiindcă Darul Lui de nuntă acesta e: viaţa nesfârşită".
Mă uitam la minunea de copil de lângă mine. Glasul răsuna cu putere şi parcă-i răspunseseră din cer, clopote de nuntă.
Nu ştiam ce să spun. Aşa că am întrebat-o într-o doară: "Dar tatăl tău, cine e ? Şi ce spune ?" A râs: "Ei, tatăl meu demult m-aşteaptă acolo, unde-i şi Tatăl mirelui meu... A murit demult, uitându-se la mine şi şoptind: «Fetiţa mea, fetiţa mea...»
Era şeful sinagogii... Ce, nu-l ştii ?...
Iair se numea, Iair...
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 Expresie tradiţională de condoleanţă în ritul funerar ebraic.
2 Luca 8,41-56.
