Porţi deschise în ţara Soarelui răsare
Interviu cu episcopul japonez Dominic Ryoji Miyahara
de Cristian Martini Grimaldi
Uşa Bisericii este deschisă, aşa cum este şi poarta casei care-l găzduieşte pe episcop. Cine ştie dacă este o practică obişnuită sau dacă au urmat pur şi simplu sfatul pe care Papa Francisc l-a dat parohilor romani în urmă cu câteva săptămâni, când a spus: lăsaţi deschise uşile Bisericilor, atunci oamenii vor intra! Noi intrăm.
Suntem în interiorul locuinţei episcopului Dominic Ryoji Miyahara. Anul trecut, în octombrie, Miyahara era la Roma pentru sinodul episcopilor, unde l-a întâlnit pe Benedict al XVI-lea. astăzi, o frumoasă fotografie a Papei Francisc care salută mulţimea este în sala de aşteptare.
Născut la Hiroshima în 1955, Miyahara a fost numit episcop al prefecturii de Oita în 2000. În 2008 devine episcop de Fukuoka, cea mai mare prefectură din Kyushu. În toată Japonia sunt trei arhidieceze şi treisprezece dieceze: pentru a avea un termen de comparaţie, în Italia cu mai puţin de jumătate din locuitori, între dieceze şi arhidieceze, sunt peste două sute. În toată prefectura sunt 30.000 de botezaţi din cinci milioane de locuitori.
"E adevărat, în Japonia nu sunt mulţi catolici, suntem circa 0,4%, însă avem o mare influenţă asupra comunităţii", ne spune cu convingere episcopul care mă aşază în faţa sa, în timp ce o secretară ne serveşte cafea rece on the rocks. "De exemplu, avem multe şcoli, chiar dacă cea mai mare parte a studenţilor noştri nu sunt botezaţi. Însă îşi însuşesc învăţăturile Evangheliei, întâlnesc misionari, sunt în contact cu surorile, deci familiarizează cu gândurile şi valorile creştinismului. Desigur, diferenţa faţă de Italia este clară, în termeni numerici. Dar noi aici spunem că în Europa sunt mulţi botezaţi, dar puţini credincioşi. Dimpotrivă, în Japonia avem puţini botezaţi dar mulţi credincioşi. Cel puţin dacă îi comparăm cu numărul de botezaţi. O situaţie un pic paradoxală, dacă vreţi. De exemplu, aici în faţă este o şcoală catolică misionară, cu circa două mii de studenţi".
Persecuţia neîntreruptă şi durabilă a creştinilor timp de două sute cincizeci de ani este un caz unic în istorie. Şi sub imperiul roman creştinii erau persecutaţi, dar erau mereu intervale în care era adoptată o politică de tolerare, de paze în care presiunea asupra creştinilor se micşora. În schimb aici nu a fost întrerupere şi chiar dacă nu erau preoţi pentru a oficia botezurile, creştinii au supravieţuit în tot acest timp în clandestinitate. Rugăciunile şi liturgiile au trecut de la o generaţie la alta în mod oral. Şi totuşi, cu toate că astăzi creştinii pot să mărturisească în mod deschis propria credinţă, rămâne încă o anumită mentalitate răspândită care are rămăşiţe din acel trecut întunecat, eventual şi numai la nivel inconştient, prin care un creştin de obicei este privit cu suspiciune.
În timpul alegerilor politice, dacă este creştin candidatul, este ca o aură de scepticism, impalpabil dar real, care îl înconjoară. Nu se are încredere, nu din vreun motiv legat de personalitatea deosebită a candidatului, dar pentru că există o anumită atmosferă de negativitate faţă de creştini, pentru că tocmai timp de două secole a fost o religie urmărită şi această rămăşiţă culturală devine o prejudecată aproape involuntară în mentalitatea contemporană. Un pic, îmi imaginez, ca în America faţă de persoanele de culoare: chiar şi după cucerirea drepturilor civile, nu înseamnă că aceste minorităţi etnice au fost imediat eliberate de prejudecăţi care apăsau asupra lor. Memoria istorică este o moştenire foarte puternică şi din păcate nu se elimină cu o trăsătură de penel. Un japonez care eventual cunoaşte numai parţial istoria, este tentată să creadă că dacă timp de două sute cincizeci de ani creştinismul era ilegal atunci înseamnă că exista un bun motiv. Şi această mentalitate este greu de învins.
Japonezii de obicei sunt reticenţi să vorbească despre religie în viaţa zilnică, şi între prieteni, vor mereu să ascundă identitatea lor religioasă.
Când Ioan Paul al II-lea a venit în Japonia, în îndepărtatul 1981, mi-am dat seama imediat că se schimba ceva în mentalitatea locală. Încet-încet atmosfera de negativitate despre care vă vorbeam se rarefia pentru că foarte multe persoane vedea în Papa un sfânt adevărat, un profet al epocii sale. Şi acest lucru l-am auzit spunându-mi-se de mulţi, multe persoane laice înţeleg, acea vizită a făcut mult bine japonezilor, nu numai creştinilor. Astăzi, în parte, acea adiere de pozitivitate s-a pierdut un pic odată cu sosirea noilor generaţii. Iată pentru ce eu l-aş invita pe Papa Francisc. Şi l-aş invita chiar aici la Fukuoka. Desigur, Nagasaki are un număr dublu de creştini decât Fukuoka, dar mult mai puţini locuitori, în această prefectură trăiesc cinci milioane de persoane. Pentru a folosi cuvintele Papei, aici oiţele rătăcite sunt mult mai multe. Şi, în fond, chiar aici în Kyushu misionarii au început opera lor de evanghelizare, apoi extinsă la toată ţara, şi aici sunt multe situri sacre pentru creştini. Sunt locurile unde se păstrează memoria martirilor victime ale persecuţiilor. [Episcopul se ridică şi-mi arată foile lipite de perete].
Acestea sunt documente, descoperite abia în 2004, care aparţin la două temple diferite aici la Fukuoka. Au fost scrise de monahi budişti la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi conţin denunţarea, la autorităţile de atunci, a prezenţei a două perechi de creştini care continuau să practice credinţa lor în ascuns.
Monahii trebuiau să certifice că acela care venea la templu nu era creştin. Probabil că acestor două perechi le-a fost poruncit să calce în picioare imagini sacre, cele ale lui Isus sau ale Sfintei Fecioare Maria: un refuz corespundea automat cu o autodenunţare. Nu se ştie nimic despre destinul care le-a revenit acestor două perechi. Însă în acel timp kakure kirishitan, adică "creştinii ascunşi", erau duşi la Nagasaki şi acolo erau decapitaţi. [Episcopul priveşte din nou anul pe cele două foi şi face o pauză de câteva secunde, apoi continuă să vorbească]. Era primăvara anului 1795 când aceşti patru au fost descoperiţi. Avea să fie nevoie de cel puţin alţi şaptezeci de ani înainte ca misionarii să vină din nou în acest părţi şi creştinii să poată în sfârşit recita în mod deschis Tatăl Nostru.
(După L'Osservatore romano, 27 septembrie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
