E fascinantă lumea în care trăim: lumea contrastelor, fragmentării şi alienării, o lume dezorientată şi agresivă, o lume care creează şi promovează cultura morţii. Ei, da! E o lume fascinantă, fiindcă răul are putere de fascinaţie, pentru cei care se regăsesc într-însul. Şi e tare uşor să te regăseşti în Rău! E suficient să-ţi amplifici pulsiunile mai mult sau mai puţin conştiente pe care ţi le creează, încurajează şi aplaudă societatea de consum. Răul nu cere voie să intre în conştiinţă şi nici efort pentru a intra în rezonanţă cu el. Răul nu are măsură şi nu face apel nici la raţiune, nici la raţiunea inimii. Răul se întinde "în pată de ulei", captează prin autoabandonare (pseudo)hipnotică şi stăpâneşte prin forţa banului.
Şi totul devine foarte uşor, fiindcă în societatea actuală esenţa răului constă în pervertirea, blamarea, ironizarea valorilor (în fond, şi diavolul râde sardonic - de ce n-ar face-o şi acoliţii lui, nu-i aşa?!): şiretenia este considerată inteligenţă, viclenia - înţelepciune, lipsa de caracter - mobilitate intelectuală şi capacitate de adaptare, bătaia de joc faţă de valorile autentice drept curaj, denigrarea şi calomnia drept "clarviziune", hoţia de calibru astronomic, drept "afacere prosperă", delincventul de drept comun - "controversatul om de afaceri" etc. Cel care, modest, discret şi conştiincios îşi face datoria este considerat pericol social şi tratat ca atare (a se vedea situaţia cadrelor didactice). Cei care (încă) mai au un ideal sunt marginalizaţi ca incapabili să se insereze în societate - nişte handicapaţi social! Datul din coate e sportul preferat, iar bârfele de mahala - ştiri de interes naţional. Totul se vinde, totul se cumpără, totul are preţ, dar nu şi valoare, iar cinismul e cheia succesului. Hoţie, drog, violenţă şi sex - iată perimetrul societăţii de consum.
Şi peste toate, bâzâie strident şi perseverent, obrăznicia jurnalismului diletant. În fond, unul din pseudonimele Răului este "Împăratul Muştelor" - şi nu degeaba.
Ne-am obişnuit cu toate. Ne prefacem că nu mai băgăm de seamă nimic. În fond, contează să supravieţuim într-o piesă tragi-comică a erorilor, pervertirilor, batjocurii ca să avem puterea de a păstra scânteia speranţei. Care speranţă? Aceea care ne formează sufletul şi care, dincolo de orice bravadă intelectuală, rămâne. Rămâne şi ne susţine, pe noi, cei mulţi, cei trişti, cei săraci, cei disperaţi - pe noi, care suntem "onoraţi" cu funeralii naţionale, dar nu cu locuri de munca - pe noi, ăştia ignoraţi dar nu ignoranţi. Speranţa într-o lume mai bună, în iubire, în dreptate, cinste. Speranţa şi încrederea în viaţă. Adică, în Dumnezeu.
Şi atunci, cum îţi permiţi tu, Alina Mungiu, cea care n-ai îndurat nici foame, nici frig, care nu ţi-ai pus problema locului de muncă la absolvire, tu, pentru care libertatea înseamnă în primul rând libertatea avortului (aşa cum scriai într-unul din primele tale articole apărute după revoluţie) să-ţi baţi joc de speranţa tuturor? Ce speri să obţii mai mult decât ai deja?! Fiindcă ai şi recunoaştere ca intelectual, şi ca om de mass-media, şi situaţie materială bună, şi, implicit, libertatea pe care ţi-o poate oferi banul. Poate că nu eşti mulţumită în adâncul sufletului?! Ce-ar fi, cu inteligenţa remarcabilă de care dai dovadă, să vezi de unde vine golul din inima ta şi în loc să-ţi baţi joc de alţii, să vezi ce-ţi lipseşte ţie.
Un timp pur, o viaţă mai bună nu se poate naşte cu un asasinat colectiv în postul Crăciunului, nici cu minciună în loc de dreptate, nici cu alte asasinate în ziua de Crăciun. Dar timpul perversiunii şi Răului, da. Şi totul a început cu pervertirea jertfei martirilor Revoluţiei. Unii dintre ei erau mai tineri decât tine, când au murit. Iar tu ce faci? Perverteşti în continuare iubirea, speranţa şi credinţa lor. Perverteşti numele şi jertfa lor. Te simţi bine să fii la modă? Fiindcă asta e, într-adevăr: o modă - moda Răului. Parcă medicii trebuiau să aibă oarecum alte calităţi - or astea nu se referă şi la "alintaţii sorţii"?
Şi ştii ce e mai trist? Faptul că nici măcar nu-ţi dai seama de ce s-au jertfit ei - în numele cărei speranţe, în numele cărei iubiri, în numele cărei credinţe? Îl citezi pe Emil Cioran, dar ce părere ai, în calitate de (fost) cercetător la Spitalul de Psihiatrie Socola despre drama dezrădăcinării?! "Conştiinţa" nu poate fi "maltratată" ca să se preschimbe în inimă decât pentru cei care nu au inimă, fiindcă, pierzându-şi rădăcina acestui pământ, şi-au pierdut şi seva vieţii, adică speranţa, credinţa, iubirea - propria inimă. Iar cei care şi-au pierdut inima, îşi pierd şi podoaba cea mai de preţ a spiritului uman - discernământul. Şi atunci, ceea ce nu înţelegi, murdăreşti. În fond, e mai uşor. Chiar şi muştele fac asta.
Sub domnia Răului - sau altfel spus, a Împăratului Muştelor - lucrurile trebuie lăsate să cadă singure în desuetudine, altfel există riscul să te bâzâie mai tare. Aşa s-a întâmplat şi cu piesa ta, "Evangheliştii", considerată drept "cea mai bună piesă românească a anului 1992". Publicul n-a auzit de ea. Poate de aceea s-au găsit adepţii aceluiaşi Împărat s-o pună în scenă acum. Acum, în postul Crăciunului - pentru ca Evangheliile să fie considerate poveşti de ficţiune, Pavel - frustrat sexual şi asasin, Maica Domnului "târfă", Isus mincinos (n-a murit el pe cruce, ci Baraba), depresiv şi "amant cu totul incapabil, dar om fascinant" etc.
Mă întreb: dacă ai fi aparţinut altui spaţiu cultural, spiritual, religios, tot aşa ţi-ai fi bătut joc de propria religie? Sau, inconştient, ai mizat tocmai pe iubirea lui Dumnezeu, ca să-ţi afirmi prezenţa ca fiinţă umană?! Aşa fac copiii: ca să li se dea atenţie, lovesc cu mâinile şi picioarele în cel care-i ţine în braţe. Iar când ajung mai mari, trec direct la asasinat. Şi ucid ce-i îndeamnă Împăratul lor: sufletul celor din jur.
Numai că dacă alungi muştele, bâzâie mai tare. Trebuie lăsate acolo, să depună ouă. Atâta pot: să murdărească şi să facă viermi. Dar cerul nu poate fi acoperit nici de murdărie, nici de viermi. Numai că viermii şi murdăria devin cer pentru cine-i face.
Păcat de inteligenţa ta să ai parte de un asemenea cer!
.... Numai ca tu singură ţi l-ai făcut!
3 decembrie 2005
Ecaterina Hanganu
