Duminică, 27 iunie 2010, la ora 19.30, corul de tineri al catedralei romano-catolice din Iaşi, "Juvenes Ecclesiae", dirijat de Maximilian Husaru, organist la catedrală, a susţinut un concert aniversar pentru a marca aniversarea a 70 de ani de viaţă a PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi. Corul a prezentat în premieră pe ţară "Missa in Jazz" de Peter Schindler.
În prezentarea concertului a fost evidenţiat momentul festiv cu următoarele cuvinte:
"Fiecare clipă a vieţii poartă în ea o valoare de miracol şi o faţă de eternă tinereţe, spunea un gânditor. Nu ne mulţumim să constatăm că avem viaţă, ci ne umplem de gratitudine pentru Dătătorul ei, minunându-ne nu de ceea ce facem noi din ea, ci de ceea face el din noi. În acest moment privirea noastră retrospectivă vede un om, o vocaţie, o formare sacerdotală, un preot entuziast pentru apostolatul său, un monsenior atent, în împrejurări defavorabile, la mersul atâtor credincioşi spre mântuire, un episcop dăruit diecezei sale, dăruit cu haruri, cu spirit de sacrificiu şi de iubire, cu solicitudine părintească: episcopul nostru Petru Gherghel.
Jubileul de 70 ani de viaţă cu care vă binecuvântează Dumnezeu este un prilej de sărbătoare pe care vrem să-l marcăm cu acest concert aniversar pe care să-l primiţi ca pe un cadou din partea corului, a artiştilor şi din partea noastră a tuturor. Să vă păstreze harul Celui care va chemat la viaţă şi la slujire în sănătate; să vă copleşească cu înţelepciune şi lumină în toată activitatea de păstorire pe care aveţi spre mântuirea noastră şi spre slava lui Dumnezeu".
Misa in Jazz este o lucrare muzicală de dată recentă, inedită, religioasă în conţinut şi mai puţin bisericească în ritm şi interpretare. Ea s-a născut în anul 2001 din imaginaţia muzicală a compozitorului german Peter Schindler.
Pentru că este o misă, în ciuda acordurilor ei străine muzicii tradiţionale bisericeşti, respectă ordinea şi structura proprie oricărei mise, compusă din părţile esenţiale ale unei liturghii catolice, şi anume: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus şi Agnus Dei. Textele ei sunt neschimbate de veacuri întregi, însă punerea pe note şi interpretarea a fost multiformă. Ea se bucură de desfăşurare aparte, vioaie, exotică, cu alternanţă de tonuri grave şi uşoare, improprie muzicii clasice, deoarece are elemente specifice muzicii jazz, în care sunetul jucăuş şi plimbăreţ al saxofonului reuşeşte să inducă simultan starea de exaltare şi de contemplaţie. În răstimpul celor nouă ani de la apariţia ei, ea a fost interpretată de numeroase coruri de tineri, coruri bisericeşti, coruri şcolare şi de cameră. Integral însă, ea a mai fost interpretată doar în Grecia şi Germania.
La această misă, dificilă se dovedeşte a fi nu linia melodică pe care o impun notele şi măsura lor, ci ritmul care trebuie menţinut cu stricteţe, cerând pentru aceasta o perfectă înţelegere între dirijor şi percuţionist. Misa, îmbrăcând stilul muzicii jazz, permite şi chiar recomandă pentru o cât mai bună execuţie a ei, experienţe şi capacităţi improvizatorice din partea soliştilor instrumentali. De aceea, este permisă o libertate cât mai mare posibilă, desigur, dacă aceasta se grefează pe text, pe voci şi pe ambientul în care se cântă. Aceasta este părerea autorului, Peter Schindler.
Psalmistul ne îndeamnă să-l lăudăm pe Dumnezeu cu gura şi cu instrumentele: "Lăudaţi-l cu sunete de trompetă, lăudaţi-l cu chitară şi harpă, lăudaţi-l cu timpane şi dansuri, lăudaţi-l cu instrumente de suflat şi coarde. Să-l laude pe Domnul toată suflarea!" Tocmai acest lucru l-au realizat tinerii corului nostru împreună cu instrumentele care i-au acompaniat.
Însă înainte de a se fi auzit acordurile muzicii, am ascultat poemul "Anchetatorul", scris "în lacrimi şi sânge" de ep. Ioan Ploscaru, recitat de Doru Aftanasiu, actor la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi. În veacul al XX-lea, credinţei nu i-a fost uşor să se menţină, iar acest adevăr îi este bine cunoscut episcopului nostru Petru Gherghel, nu din informaţii, ci din cele trăite. Asupra credinţei, ca s-o sugrume, s-au năpustit oameni răi, necruţători, nemiloşi, deopotrivă străini de Dumnezeu şi de istorie românească creştină, născuţi parcă nu din sânul neamului nostru, împănaţi cu o ideologie care să nimicească identitatea şi demnitatea umană. Ep. Ioan Ploscaru în temniţă este doar aparent o victimă. El este eroul care se ridică triumfal cu arma rugii şi a credinţei pentru a-l înfrunta pe anchetator cu tot ceea ce poartă într-însul: cruzime, ameninţare, violenţă şi mai ales neputinţă şi micime omenească. Cine are credinţă şi o afirmă, este întotdeauna un învingător.
Poemul "Ecce Homo", scris de Ioan Alexandru, a reţinut atenţia întregului auditoriu după ce a fost interpretată Gloria, din cadrul Misei. După ce Pilat a dispus ca Isus să fie biciuit, l-a arătat mulţimii şi a rostit scurt: Iată Omul! Ecce Homo! Isus, lipsit de orice slavă, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa, cum spune Isaia profetul, ne-a lucrat mântuirea prin suferinţă, moarte şi înviere. Poetul Ioan Alexandru uimeşte prin încărcătura de emoţie, patos şi credinţă pe care le lasă să răzbate din fiecare vers. Credinţa în el are dinamism năvalnic, forţă irezistibilă care se comunică celorlalţi şi cuprindă inimile.
După Sanctus, am ascultat poezia "Sfântul Petru", scrisă de Ioan Ploscaru. Poetul, foarte descriptiv, prezintă destinul zbuciumat, întortocheat al celui pe care Învăţătorul divin l-a fixat într-o bună zi la locul lui de muncă cu privirea şi l-a ales să fie principele apostolilor. Petru a devenit treptat subiectul unei atenţii predilecte din partea Mântuitorului care i-a prelucrat cu răbdarea sufletul înflăcărat şi şovăitor, până i-a câştigat adeziunea totală, pe care Petru o va arăta prin martiriul său glorios. În el, Isus Cristos a transformat îndoiala, slăbiciunea şi trădarea în credinţă puternică, în mărturie de sânge.
Ne cunoaştem pe noi înşine atunci când îl cunoaştem pe Isus şi recunoaştem în el pe omul prin excelenţă care ne învaţă arta de a fi oameni, capabili de credinţă şi de sacrificiu pentru dreptate, bine şi adevăr, aşa cum a demonstrat sfântul Petru.
La finalul concertului, PS Petru Gherghel a mulţumit pentru acest cadou primit din partea tinerilor corişti şi implicit din partea tuturor, felicitându-i pentru calitatea cântării lor, pentru lauda adusă lui Dumnezeu.
Îi dorim episcopului nostru, PS Petru Gherghel, să fie binecuvântat de Dumnezeu cu sănătate în toate zilele vieţii lui, să fie pătruns de înţelepciunea divină în ampla şi solicitanta activitate pastorală, să simtă continuu bucuria slujirii episcopale şi preţuirea credincioşilor!
Corul a fost dirijat de Maximilian Husaru, organist la catedrală. A acompaniat la orgă Paul Pintilie, absolvent al Colegiului naţional de arte "Octav Băncilă" - Iaşi, student în anul I Universitatea de arte "George Enescu" din Iaşi. La percuţie a fost Teodor Popescu, de la Opera Naţională din Iaşi, la saxofon prof. Virgil Popovici, iar solistă a fost Ana-Maria Bordianu, membră a corului "Juvenes Ecclesiae". Recitatorul celor trei poeme a fost Doru Aftanasiu, de la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi. La chitară clasică a acompaniat Eduard Egyed.
Pr. Cristian Diac
* * *
Anchetatorul
De ep. Ioan Ploscar
Din reci subterane, ce venele sorb,
cu pleoapele strânse-n ochelari de orb,
preotul, cu mâinile legate,
este-adus de-un temnicer din spate.
Dezlegat sub lampa orbitoare,
Se clatină, abia se ţine pe picioare
De bătăi şi carcere-ngheţate.
Haina îi cade de pe umeri ruptă,
Raza sfredeleşte prin orbita suptă;
În dreapta-şi întoarce fruntea fără vrere,
Geana-i clipoceşte spasmuri de durere.
Sub lampă s-arată două braţe groase
Prelungind conture-n umbre-ntunecoase
Ce-aşteaptă ca tigrul în tăcere....
Mâinile pe masă îndelung le plimbă
Pe-un pistol şu-un bici, ce tot mai des le schimbă;
Deodată, cu-o voce de ieşit din minţi
Sugrumată-n ură, urlă printre dinţi:
"- De ce clipeşti câine, de ce-ţi închizi pleoapa?
Nici acum nu te laşi de Papa?
N-ai în ţară Preciste şi sfinţi?
Să câştigăm lupta ne-am biruit ura
Şi-am dat mâinile cu dictatura
Când acestei hidre i-am înfipt pumnalul
Ne-am unit din nou cu capitalul.
Singur papa a tot stat în cale
Marii revoluţii mondiale
Şi ne-a stins în mase idealul.
Moscova-i acum piatra unghiulară
Strălucind din norduri ca steaua polară.
I se-nchină secte şi biserici
De bigoţi, halucinaţi, isterici!
Azi vin la picioare să ne cadă
Cei ce ne făceau război şi cruciadă:
Potentaţi şi militari şi clerici!
Patriarhii noşti' din Răsărit
Cum îşi bat azi pieptul c-au greşit?
Şi ca magii vin de ni se-nchină,
Moscova, li-e farul de lumină!
Noi, cu scârbă, n-ascultăm ce spun
Că-s ca brazii-aduşi pentru Crăciun
După ce-s tăiaţi din rădăcină!
Cum aplaudă ce spunem noi!
Vezi cum merg minciunile-napoi?
Ca mâine-n pieţe vor da conferinţă
Cum au înşelat poporul-n neştiinţă!
Vom arăta lumii-n târg de mostre vii
Cele mai flagrante mărturii
Ce abjectă farsă-i o credinţă!
Noi am strâns în palmă cum culegi smochina
Sutele de milioane-n China.
Ce-a rămas din Asia-i un ciob:
Stăpânim azi jumătat' de glob.
Numai voi tot spuneţi că ne săpaţi groapă
Că va birui Cristos prin papă
Ca să-i faceţi universul rob!
În tot locul-n jungle şi gheţari
Ne izbim de cruce şi misionari,
Ridicând credinţa zid şi stăvilare
Otrăvind cu opiu clasa muncitoare,
Însă cum frângi paiul putred îi vom frânge
De-am îneca lumea toată-n sânge
Pumnul nostru nu şti' de cruţare.
Noi pe toţi vă stingem! Noi nu ştim ce-i mila
Nici de superstiţii ca Atila
Nu ne stau nouă Canosse-n cale
Mucegăitori medievale
Cu vre-un papă-mag uitat de vreme
Rugăciuni şi posturi şi-anateme!
V-au sosit scadenţele fatale!
Nu lăsăm din Vatican un metru
Săli de dans vom face-n Sfântul Petru
Şi-orice catedrală, din cruce-n temei
Tot muzeu de Crişti şi Dumnezei
Nu lăsăm în lume drac sau sfânt
Loc de-adunătură pe pământ
La descreieraţi şi la mişei!
Să vedeţi Treimi şi arhizei cum cad,
Nu lăsăm un tron în cer sau iad,
Din Cristoşi vom face ţintirim
Nu cheltuim lemn să-i răstignim.
Vor vedea şi orbii că-s poveşti
Şi minciuni şi scornituri băbeşti,
Fantezii ca de la Fraţii Grimm.
Nu se teme fierul de năluci,
De icoane, altare şi de cruci
Şi de sfinţi cu jertfe şi cu aghiazme,
Nevropaţi ce-nvârt în cap fantasme!
Dumnezeu e glia ce-o muncim,
Ce-auzim, vedem şi pipăim,
Nu minuni din transcendent şi basme.
Infinitu-l prindem în lunetă,
Noi tratăm minunea-n eprubetă,
Căci noi nu trăim pe timpul lui Pilat
Să ne scape mortul înviat!
Unde-am pus noi pumnul şi călcâiul greu
A pierit Cristos şi Dumnezeu
Şi Neprihănita de păcat.
Nu ne-a născut ploaia şi căldura,
Ci revolta, patima şi ura!
Noi privim cu lanţ şi-nşelăciune
Dumnezeu, şi Crez, şi naţiune!
De-am spinteca inimile-n două
Vom crea umanitatea nouă,
Cerurile, fulgere şi tune!
Noi pe Dumnezeu cu probe de ştiinţă
Îl dovedim mit şi nefiinţă;
Şi-arătăm că raiul e minciună
Cu fotografii din aştri şi din lună!
Poa' să vadă orice ochi de om
Până-n electronul din atom
Că-i halucinaţie nebună!
Nu-i altar ca tancul să nu-l sfarme!"
"- Vă-nşelaţi, că şi noi avem arme!"
"- Cum? Speraţi în câinii din apus?"
"- Nu sperăm decât în cel de sus!
Arma noastră-i ruga şi credinţa
Iar martiriul nostru-i biruinţa
Ce pe toţi tiranii i-a răpus!"
"- Poţi să crezi şi-n pietre, să te-nchini
Până scuipi şi crezuri din plămâni;
Doar pe papa ţi-am cerut să-l dai!"
"- Nu doreşti doar capul să mi-l tai?
(şi aceasta din facere de bine!)"
"- Facem noi martiri şi răstigniţi din tine
Şi-o să-ţi dau eu arme dacă n-ai!"
" - Pe noi nu ne-nfrică-njurătura,
Nici tunul, nici tancul, nici ura!
Stânca neclintită nu se teme
De-aiurări de şarpe-n spumegări blasfeme
Când a-nfruntat uragane-n trombe
Sutele de ani de catacombe,
biruind istorie şi vreme!
S-au sfărâmat de temelia ei
Porţi de iad şi filozofi atei
Ce-au căzut când se credeau eroi
Înecaţi în propriul gunoi
Sfâşiindu-şi pieptu-n aiurare
Şi-n halucinări de disperare
S-au zbătut ca şarpele-n noroi.
Şi-apostaţi, ca infernali balauri
S-au scăldat în sângele de tauri
Ca să şteargă de pe ei Botezul
Prigonind Biserica şi Crezul.
Şi-au pierit cu dinţii-n scrâşnet strânşi
Strigând lumii că-s bătuţi şi-nvinşi
Cu păgânitatea şi erezul!
Nici voi nu izbiţi un om neputincios
Ci loviţi în Dumnezeu Cristos!
Când veţi crede sigilat mormântul,
Va-nvia cutremurând pământul!
Şi cum piere fumul o să piară
Şi atei şi hulitori şi hulitori de ţară
Mântuind-o Dumnezeu Preasfântul!"
Căci ca şerpi cu veninoase bale
V-aţi făcut unelte infernale
Şi-n dezmăţul blestemat, ateu
Vreţi să nimiciţi pe Dumnezeu!
Însă cum îi cert că-i viu şi că există
Şi căderea voastră va fi tristă,
Iar sfârşitu-ngrozitor de greu.
"- Cum? Încă-ndrăzneşti s-ameninţi, câine?
Ca Cristos pe Cruce vei sta azi şi mâine!"
Şi ieşind cu biciul, din adâncă ceaţă,
Gâfâia tăindu-i brazde-adânci pe faţă...
"- Te voi ţine-n carcera cu apă
Până blestemi Dumnezeu şi Papă
Şi pe mama care ţi-a dat viaţă!
Corbii o să-şi ciugule fantoma
Dacă nu te vei lăsa de Roma!...
Cum? De raze ochii ţi-i fereşti?
Iar la bici, ca piatra, nu clipeşti???
Am să scot din tine crezul tău sălbatic
De neobrăzat şi de fanatic
Şi nemernic trădător ce eşti!!!!..."
....................................
Preotul, cu fruntea-nsângerată
Şi cu faţa-n lung şi-n lat brăzdată,
numai buza-i murmură şi spune
Inimii preasfinte-o rugăciune
mulţumită sfântă şi-ispăşire
pentru zbir şi-ntreaga omenire
ce cu spini nu-nceată s-o-ncunune....
"- Cât mă ţine Cel de sus sub scut
Nu-mi va clipi ochiul sângerat de cnut.
Nici strivit de fiare-n colţi şi coarne,
Plumb topit în inimă să-mi toarne!
Cât credinţa Dumnezeu mi-o ţine,
Nu vei avea altceva din mine
Decât sânge, os sfărmat şi carne!"
"- O să-ţi mânce stârvu-negrele-nchisori
Şi-o să muşti din piatră-n chinuri până mori
Că de ani de zile sunt sătul,
Am răbdat şi-am aşteptat destul!"....
...Şi intrând în ceaţa-ntunecoasă,
Trântind biciul sângerat pe masă,
Sună temnicerul: Ia-l şi du-l!!!!!!!!
*
Ecce Homo
de Ioan Alexandru
Şi de coloana de marmură fost-a legat şi biciuit
Nu numai de lemnul râvnit de carii
Şi cărturarii se vor lepăda într-una de el
Nu numai neştiutorii, barbarii.
În templele lor aulice îl vor duce
De capiteluri ionice legându-l pe cruce,
De-un obelisc triumfal, cu ghiulele de plumb
În bice-mpletite
Îl zdrobiră din creştet în tălpi, înainte de a fi
Mădularele răstignite.
Să-i poată pune hlamida de purpură pe umeri
Şi pe frunte cununa de spini şi lobodă,
Li se dădură scribilor şi judecătorilor mai întâi mână slobodă,
Iar când l-au scos mulţimilor, istovit fără chip şi-nfăţişare.
Ca ţap ispăşitor era de mult în sângele lor în lucrare
În piaţa aşa-zis pietruită i-au pus trestia în mână
Şi tăbliţa marelui preot pe frunte, sub cunună.
Apoi retrăgându-se toţi de lângă cupa cu otravă,
Livrat între tâlhari, să-i despuzească ultima slavă.
Şi cum erau cu el toate faptele lor blestemate,
Trebuiau pironite pe lemn, afară din cetate
Când oalele începură să fiarbă cu carne de praznic
Proaspătă-n ele
Soarele se cerni a prohod, aprinzând lumânărele stele.
*
Lepădarea
de Ioan Alexandru
Toţi ne-am lepădat de el, toţi am fugit
Lăsându-l singur să moară
Nu numai păstrătorii, legii ci şi Roma
Justiţiară,
Fie cu nepăsarea, fie cu ura şi pumnii
Toţi l-am zdrobit de viu pe dealul Căpăţânii
Şi gura flămândă şi cea sătulă
Nu treceau pe lângă el fără o vorbă de hulă.
De la Atlantic până la stâlpul de sare
Al Sodomei
Mărşăluiau sub pajuri legiunile Romei
Cât o lacrimă ţărişoara profeţilor,
Ţinta tuturor săgeţilor,
Genunchile acestea monotee
Ce-n stânca rugii urcă şi scânteie
Pentru noi toţi rostite
Aceste de pe lemn cuvinte:
"Iartă-i că nu ştiu ce fac, Părinte!"
*
Busuiocul
de Ioan Alexandru
Era praznic mare a doua zi şi începură
Pelerinii să vină
L-au luat jos de pe cruce şi l-au pus în mormânt în grădină.
Lemnul pe care fusese zdrobit,
Prea verde să-l mistuie focul,
Ajuns în prăpastie,
Năpădit-a peste el busuiocul!
Urmele străpungerii cuielor în mâini şi picioare
Au rămas şi după ce s-a stors
Durerea.
Năvalnic toată noaptea se revarsă prin ele irigând
Cosmosul Învierea!
Fluviile paradisului de oceanul harului întrerupte
Prin răni pe patru guri încep din inimă să-nfrupte
A trei zi apele crescură
Până la crestele Muntelui Moria
Şi corabia de foc porni din Ierusalim
SĂ INCENDIEZE ISTORIA!
*
Învierea
de Ioan Alexandru
Şi ucenicilor apoi, să-l vadă înviat le-a trebuit acea credinţă
Abia apoi privirile li s-au desfăcut
Să ne stea şi celor ce n-am fost de faţă-n putinţă
Crescându-ne ochiul vederii cu care înviind ne-a văzut
În cei ai cărnii cuprins se lepădară
Când l-au tras pe lemn şi junghiat
Şi-a trebuit în fuga lor să moară
Să-i poată ajunge înviat.
Din părăsirea lor să-i poată întoarce,
Numai mormântul gol nu e de-ajuns
Pe năvi de foc în sânge se îmbrace
Să-nvingă moartea care l-a străpuns
De aceea întâi cu toţii nu-l recunoscură
Ba grădinar li se părea, ba pelerin
Pe jar în zori cu rănile-n aură
Zbătându-se-ntru hrană Ihtysul divin
Pe acelaşi lac pescarii fără putere
De unde fost-au adunaţi întâi
Acum oceane de-nviere
Plecau în cosmos cu iubirea lui.
*
Sfântul Petru
de ep. Ioan Ploscaru
Cu barca-n picioare, pe capătul prorii,
pe-un munte de apă ce spintecă norii,
credinţa din Simon Pescarul e tare
ca-ntreg uraganul genunii de mare,
cu braţul tenace şi ochii la valuri,
cu suflet de pace cârmeşte spre maluri.
În zori când la pânze şi mreje repară,
Isus, de pe munte, la dânsul coboară:
"-Tu, fiul lui Iona, laşi mreje şi vatră,
purta-vei pe lume numirea de «Piatră»,
te-aşteaptă-omenirea cuvântul să-i sameni.
Îţi dau Eu menirea de pescar de oameni!"
Petru lasă mreja din mână să-i scape,
corabia prinsă la maluri de ape,
cu fruntea şi pieptul călite de soare
cu palmele roase de funii şi sare
pe alte oceane-şi-ndreaptă destinul
prin valuri duşmane-şi urmează Stăpânul.
Când Isus întreabă-n mica Cesaree:
Ce spune mulţimea de El? Cine-i? Ce e?
Apostolii-ndată răspund la-ntrebare:
"- Mulţimea te crede Profetul cel Mare!"
"- Dar voi, ca amicii mei ce ştiţi mai bine,
dar voi ucenicii, ce credeţi de mine?"
Dând glas Petru-i spune: "- Tu eşti Creatorul
Dumnezeu Cuvântul, Răscumpărătorul!"
"- Fericit eşti Simon căci ţie nu firea
ţi-a desvelit taina, ci dumnezeirea".
Pentru-această clară, mare mărturie,
pentru-ntâia oara şi eu îţi zic ţie:
"- Simone-al lui Iona, tu credinţă adâncă,
ţi-am pus nume "Piatră" pentru că eşti stâncă:
Stânca uriaşă ce-n raza aurorii
ţâşneşte din mare şi-i fac nimbul norii,
ce-nfruntă trufia de iaduri rebele
va fi temelia Bisericii mele!
Ţie-ţi voi da-n mâna, pentru veşnicie,
cheile pe ceruri şi pe-Mpărăţie,
ca stâlp de Apostoli, magistru şi rege,
ce legi vei da-n lume şi-n cer vor fi lege.
De tine puhoaie sfărma-se-vor, crunte,
ca picuri de ploaie de piepturi de munte!"
Omorâţi ca mieii pe ruguri şi şanţuri
nu vor fi destule săbii, cruci şi lanţuri,
veţi fi pentru lume scandal şi miracol
cerului jertfă, iar lumii spectacol.
Fiara ucigaşă e deja la pradă
deci să-ţi vinzi cămaşa şi să-ţi cumperi spadă!"
"- Doamne, zise Petru arzând de iubire,
eu mă duc cu tine-n chin şi răstignire,
de-ar fugi cu toţii-n crimă de trădare,
de te-ar bate-n cuie unul fiecare,
de Tine-n vecie nu mă vor desparte
nici mucenicie, nici chinuri, nici moarte!'
"- Simone, la noapte, sub faclele roşii
când întâia dată vor cânta cocoşii,
de trei ori, cu blestem şi cu jurăminte
te vei lepăda tu, susţinând fierbinte
că nu-mi ştii de nume şi că niciodată
n-ai văzut pe lume chipu-mi cum arată!"
..........................................................
Sunt la Marea Cină şi marea plecare
iar Domnul îi spală pe rând pe picioare:
"- Doamne,-i zise Simon, Tu mie-n vecie
nu-mi vei face-această slujbă de robie!"
Ce-nsemnare are va şti mai pe urmă
Pescarul cel mare, Păstorul de turmă.
"Eu Stăpânul veşnic, v-am arătat vouă
în genunchi ca robul, rânduială nouă,
v-a sărutat talpa Dumnezeu Prea-naltul,
ca să vă supuneţi unul către altul.
La voi cel mai mare, ca-n genunchi şi rugă,
pentru fiecare va fi rob şi slugă!
Cu alţi doi pe Simon îl ia după Cină
străjer agoniei să-i fie-n grădină.
De trei ori îl roagă, de trei ori le spune:
"- Priveghiaţi cu Mine, staţi în rugăciune,
ca s-aveţi putere-n momentu-ncercarii
e ceas de durere, e ora trădării!"
De somn şi-ntristare voinţa li-e frântă,
Simon-Petru doarme, şi e ora sfântă:
"- Simone, dormi şi tu, paznicul credinţii!
E ceasul pierzării, mai tari sunt arginţii.
Cel ce mă dă morţii veghează, nu doarme,
este-n faţa porţii cu soldaţi şi arme!"
.........................................................
Cu dor să-l ajute, sau cu gând să-l scape,
Urmăreşte Petru, cohorta de-aproape.
Cu-un soldat de vorbă, lângă foc în curte,
ascultă bătaia şi ordine scurte...
Cum sta la lumină se miră oşteanul:
"- Tu-ai fost în grădină cu Nazarineanul!"
"- Eu nu cunosc omul!" Dar alta-ntr-aceea:
"- Şi vorba l-arată că-i din Galileia!"
"- Eu nu ştiu ce spuneţi!" "- N-ai tras tu în fugă
sabia din teacă şi-ai rănit o slugă?"
Şi blestem cuvântă, cerul să-l auză,
cocoşul lung cântă, suprema acuză!...
Domnul dus cu funii, legat, se opreşte
prin lacrimi de sânge, trecând îl priveşte...
În Simon, mai strigă lepădarea crudă:
"Simone-al lui Iona, n-a fost destul Iuda?"
Când Domnu-şi ia mersul sub faclele roşii,
în tot universul răsună cocoşii.
I-aude prin noapte,-n amezi, dimineţe,
ar vrea să se-acuze pe munţi şi-n pieţe
şi chinuri încete pe os să-l usuce,
să-l sfâşie fiare, să moară pe cruce.
Nu scapă de sânge, ca David strămoşul,
în tainiţă plânge, când cântă cocoşul.
Iar lacrima-i sapă mari brazde pe faţă,
căderea de-o clipă e plânsă-o viaţă.
Doar haru-Nvierii i-aduce căinţa
unind-o cu pacea şi cu umilinţa.
Să afle-alinare, să-şi stâmpere-amarul
se duce pe mare, iar Simon-Pescarul!
...........................................................
Venind într-o noapte cu fraţi peste mare
de la-o pescuire mai din-depărtare
Ioan îi arată,-ntinzând mâna dreaptă:
"- Pe ţărmuri e Domnul, priveşte, ne-aşteaptă."
Din laţul subţire, cum acvila scapă
răpit de iubire sări Petru-n apă...
La mal arde focul şi ca el în pară
şi inima-ntrânsul ardea ca de ceară...
Isus porunceşte pescuirea mare
dar faţă de Petru nici o vorbă n-are,
prinzându-i uimirea pe toţi în tăcere
privesc pescuirea şi marea-Nviere.
"- Simone,-l întreabă Domnul dintr-o dată,
mă iubeşti tu sincer din inima toată?"
"- Numai Tu ştii, Doamne, dragostea mea cum e!"
"- Paşte mieluşeii din întreaga lume!"
Şi toţi în mirare tac, ca-n clipe sfinte
e mare-abjurare cu mari legăminte!
"- Simone,-l întreabă Domnul şi mai tare,
Mă iubeşti mai mult tu, decât fiecare?"
"- Inimii Tu Doamne, îi cunoşti adâncimea!"
"- Tu oile-mi paşte, condu-mi preoţimea!"
Cum ziua-albureşte pescăruşii zboară,
"- Simone,-i grăeşte Domnu-a treia oară:
"- Mă iubeşti mai mult tu, (dragostea-ţi să-mi spună)
decât fiecare şi toţi împreună?"
Când Domnul priveşte peste focul roşu,
pe ţărmuri departe, lung cântă cocoşu,
Petru fruntea-şi pleacă, durerea-l pătrunde
şi plânsul-l-îneacă şi-abea mai răspunde:
"- Tu-mi cunoşti iubirea, Cel ce tot cunoaşte!"
"- Să-mi paşti mieluşeii şi oile-mi paşte!"
să nu le răpună lupii răpitorii,
păstoreşte-mi turma şi condu-i pastorii:
Puterea supremă-n timp şi veşnicie:
Cheile emblemă peste-Mpărăţie!
...................................................
Petru părăseşte, când s-aprins făclia
şi Ierusalimul şi Antiohia,
după sfântul ordin dat de Salvatorul
să desţelenească-n adâncimi ogorul
şi să-mplânte tronul credinţei creştine
chiar în Babilonul pe şapte coline.
Unde-aduce jertfă şi-unde zi şi noapte
Bătrânul vesteşte pe Isus în şoapte,
iar nou-botezaţii cu lacrimi pe gene
cu focul în inimi, ies gata de-arene.
Dar pronia vie-n urbea idolatră
îl vrea temelie, pe el: Prima Piatră!
Pe crucea întoarsă, cu sutele-n urmă
când moare păstorul în frunte la turmă,
vede-n agonie cum crezul se-ntinde -
potop de incendii ce Roma cuprinde.
Acum e-abea-n faşă, la chinuri în trombe
văpăi uriaşe ies din catacombe...
