La Cina cea de Paşti, în camera de sus
Înconjurat de-apostoli, s-a aşezat Isus.
Se vărsa din sfeşnic o galbenă lumină
Pe pâinile calde, pe mielul fără vină.
Era plăcut prilejul şi toate pregătite;
Dar vai!... uitase gazda o slugă a trimite:
Un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege
Cureaua de pe glezne pe rând să le dezlege,
Să le aline talpa de colbul de pe drum.
Acum cei doisprezece, sfielnic oarecum
Se întrebau în cuget: cum vom şedea la rugă?
Sau cine-şi va pune ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă privind cu tulburare:
Când vasele cu apă, când praful pe picioare,
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?... Nu şade bine, eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu, cel mai tânăr?... Eu stau lângă stăpân!
- Dar tu? Întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu? Sunt cel din urmă la Domnul, dintre ei?
- Dar tu, ce doar ţii punga? - Eu am făcut de-ajuns:
Am cumpărat merinde şi mielul l-am străpuns.
- Tu, Toma, nu vrei să fii tu oare cel ce spală?
- Sunt trist!... se luptă-n mine o umbră de-ndoială.
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu?... dar tu...
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu!
Atunci, lăsându-şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul, cel coborât din cer,
Şi-nfăşurând ştergarul, s-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!...
De-atunci, pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum, a câta oară, se-aşază iar Isus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-l înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Tu soră Mărioară, tu Mircea, tu Mihai?
Frumos va fi odată acolo, sus în rai.
Dar azi sunt mii de treburi!... Necazul greu ne curmă
Nu vrei în lumea asta să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!...
- Nu vrei să fii tu frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling!
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, dornici de-o mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al cerului semnal.
Se cere osteneală, şi jertfe uneori
Şi nopţi de priveghere şi iar-şi muncă-n zori!
Nu mânuind cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul, şi rufa de spălat.
Cât lingura în crătiţi şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea, la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi,
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu? Nu şade bine. Eu doar sunt un bătrân.
- Chiar eu? Eu sunt prea tânăr, eu stau lângă Stăpân.
- Chiar eu? Chiar eu? Acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să cadă cununa lui, şi haina,
Iubirea fără margini, trăindu-şi iarăşi taina
Încet, a câta oară, s-a ridicat Isus!
Şi plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus!
Aşa cum o mlădiţă se-ndoaie lângă trunchi,
Stăpânul omenirii se-apleacă în genunchi...
La jugul fără slavă, Isus din nou se-njugă...
El, Împăratul vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână!
Isus vă spală astăzi, cu propria sa mână.
Veniţi voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Isus vă spală astăzi cu propriu său sânge.
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul, alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!
C. Ioanid
