Era un Ajun de Crăciun înzăpezit. Luminile bradului de Crăciun străluceau cu voioşie în casă, iar sub el erau aliniate zeci de cadouri.
Mama şi copiii s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, pregătindu-se pentru biserică.
"Vino cu noi", îl rugau pe tatăl, fiindcă îl iubeau foarte mult.
"Nicidecum!", a izbucnit. "Nu cred în toate prostiile astea religioase."
Soţia lui încercase de ani de zile să-i vorbească despre Isus Cristos şi despre mântuirea oferită de el, cum Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne arăta calea spre rai.
"Prostii", spunea mereu bărbatul.
Familia a plecat la biserică, iar bărbatul a rămas singur în căsuţa lor confortabilă de la ţară. S-a uitat pe fereastră la peisajul rece şi înzăpezit. Apoi s-a întors spre foc ca să se încălzească. În timp ce se întorcea, însă, a observat cu coada ochiului o mişcare în zăpadă. Şi-a ţintit din nou privirea afară. Pisicuţe! Trei pisoi treceau încet pe lângă fereastra lui.
"Prostuţii!", s-a gândit el. "Vor îngheţa!"
Şi-a pus pălăria şi haina, apoi a deschis uşa. Vântul îngheţat de iarnă l-a făcut să tremure.
"Veniţi încoace, micuţilor! Haideţi înăuntru, unde vă aşteaptă căldură şi mâncare! Veţi muri acolo afară."
Dar pisoii au fugit, speriaţi de străinul care stătea la uşă. El a ieşit.
"Întoarceţi-vă! Nu vă fie frică! Vreau să vă salvez!"
Dar pisoii au dispărut. Era prea târziu.
"Ei bine, am făcut tot ce am putut pentru ei", mormăi bărbatul în sinea lui. "Ce aş fi putut face mai mult? Ar fi trebuit să mă transform în pisoi ca să ajung la ei şi să-i salvez. Dacă m-aş transforma într-unul, le-aş putea povesti şi arăta. Atunci ar trebui să mă creadă, dacă nu cumva sunt nebuni."
În timp ce se întorcea la uşă, clopotele au început să sune în depărtare. Bărbatul s-a oprit o clipă să asculte. Apoi s-a dus la foc, a îngenuncheat şi a izbucnit în lacrimi.
Tocmai despre aceasta este vorba în povestea de Crăciun. Creatorul universului ne-a iubit atât de mult încât a venit pe pământ, în chip de om, ca să ne arate calea mântuirii. A trăit printre noi ca să-l putem înţelege! Dacă ne pasă de Dumnezeu, îl putem înţelege gândindu-ne la Domnul Isus. Ascultându-l şi urmându-l, nu vom fi osândiţi, ci vom deveni părtaşi la viaţa veşnică.
Adevărul este că adesea iubim cu jumătate de măsură, crezând că am îndeplinit totul într-o anumită situaţie, dar acesta nu este mai mult decât standardul nostru omenesc: ne iubim semenii, dar nu atât de mult încât să-i ajutăm în nevoile lor, cel puţin nu în aşa fel şi nu întotdeauna atunci când ar fi cea mai mare nevoie. Îl iubim pe Dumnezeu, dar nu atât de mult încât să fim statornici în practicarea în toate împrejurările a faptelor bune care sunt îi sunt pe plac. Măsura lui este complet diferită de a noastră, întrucât el nu poate oferi şi iubi cu jumătate de măsură, doar complet. Ne raportăm cu devotament deplin la cei pe care îi iubim, nu ne gândim cât timp, câtă iubire şi ce fapte care decurg din aceasta oferim, şi nici nu se pune problema dăruirii: dăm totul. Relaţia noastră cu Domnul Isus trebuie tratată în mod similar, astfel încât să se poată naşte cu adevărat în sufletele noastre în acest Crăciun, şi să rămână cu noi pentru totdeauna. Aşa cum nicio zi nu este identică cu cealaltă - deşi adesea o trăim aşa - încercăm să evidenţiem tot ce e mai bun din fiecare; în pregătirea noastră pentru Crăciun, trebuie să ne străduim să-i acordăm lui Isus cât mai mult spaţiu posibil, astfel încât să avem nu doar o poveste de viaţă trecătoare, ci şi o poveste de mântuire care se împlineşte prin şi în Cristos, primind în noi prin celebrarea acestor mistere iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu.
Păstor al poporului tău sfânt, Cristoase, care ai dat legea lui Moise pe Muntele Sinai, vino, întinde-ţi braţul ca să ne mântuieşti! Adu pace în inimile noastre, pentru ca conflictele şi războaiele să înceteze! Fă-ne ambasadori ai păcii tale printre semenii noştri şi dă-ne voie să acceptăm îndrumările tale chiar şi atunci când acestea nu coincid cu ideile noastre! Nu ne lăsa să trecem cu vederea suferinţa altora, căci în tine a venit lumina divină la noi, pe tine te lăudăm şi te binecuvântăm, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
*
István Keszei: "Întrupare"
Cuvântul S-a făcut trup, dar iarăşi S-a topit
pe limba mea în cuvinte zlotoase, fără podoabă.
Mă legăn înainte într-o lume a umbrelor:
Doar reflexia obiectelor se voalează cu mine.
O, aş vrea ca în noaptea mea,
lumea dizolvată în poezie să se întruchipeze!
Aş pleca spre îndepărtatul Betleem.
Viaţă în chip de Isus! Aşa conduce dorinţa-mi spre Tine.
Nu pot aduce aur, smirnă sau tămâie,
dar revărsându-mă complet în faţa Ta
Iubirea supremă m-ar goli.
Ţi-aş da zece dintre degetele mele despuiate,
şi respiraţia-mi, ca să-Ţi suflu în faţă:
Ţi-aş învălui corpul în aburul meu trecător.
Zoltán Csákay
