"Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni" (Lc 5,10)!
După ce duminica trecută l-am văzut pe Domnul Isus înaintând, prin puterea Duhului Sfânt, în inima Galileei Neamurilor, în Nazaret, cetatea locuirii sale, pentru a le vesti dragilor lui concitadini gratuitatea harului mântuitor al lui Dumnezeu (cf. Ef 2,5), dăruit lumii întregi prin el (cf. Lc 4,16 şu), duminica aceasta îl vedem pe Isus printre locuitorii şi pescarii de lângă mare, pentru a le vesti acelaşi har gratuit al mântuirii. Dacă cei din Nazaret, care se credeau drepţi, au refuzat harul gratuit al mântuirii pentru toţi oamenii pământului, pentru că îl voiau exclusiv pentru ei, cei de lângă mare, care se credeau păcătoşi ca Isaia din prima lectură, au primit harul mântuirii gratuite şi nemeritate, ba chiar unii au primit chemarea de a fi "pescari de oameni" şi, lăsând toate, l-au urmat cu umilinţă pe Isus, umilinţa fiind baza oricărui răspuns potrivit la chemarea lui Dumnezeu.
Şederea lui Isus pe pământ a fost limitată de Tatăl ceresc la puţin peste trei ani. În acest timp Isus a trebuit să pună bazele doctrinare ale creştinismului şi să-i înveţe pe adepţii, pe ucenicii, pe fraţii săi, să primească harul mântuirii şi apoi meargă în misiune în lumea întreagă, pentru a câştiga prin har mântuirea gratuită şi nemeritată pentru cât mai mulţi oameni, pentru a ajunge şi ei în împărăţia lui Isus, acolo unde el este rege. Prin Botez am devenit un singur trup cu Isus Cristos, dar şi un singur trup cu fraţii, unde Isus este capul iar noi celelalte mădulare (cf. 1Cor 12,12-30). Isus, ca să ne poată asocia la domnia sa veşnică împreună cu el în ceruri (cf. 2Tim 2,12), a trebuit să ne asocieze mai întâi la lucrarea sa de mântuire a oamenilor prin mărturia noastră creştină până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Este o mare cinste şi onoare pentru noi că Isus ne-a asociat la domnie veşnică împreună cu el, prin asocierea la opera răscumpărării oamenilor. Dar este o mare responsabilitate, pentru că de acum înainte trebuie să trăim aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6), pentru că de acum înainte trebuie să facem ceea ce a făcut el pentru mântuirea oamenilor, adică: să mergem în căutarea oamenilor de mântuit, să-i pescuim pe oameni din marea lumii, să paştem împreună cu el oile sale (cf. In 21,15), să-i slujim pe oameni împreună cu el până la a lua firea sclavului (cf. Fil 2,7) şi chiar să ne dăm viaţa împreună cu el pentru mântuirea lor (cf. Mt 20,28).
Respinşi şi ameninţaţi, reţinuţi cu forţa sau alungaţi, ascultaţi sau ignoraţi, ucenicii lui nu trebuie să se mândrească şi nici să se descurajeze, ci după fiecare eşec sau succes, trebuie să meargă mereu prin alte părţi, de aproape sau de departe, spunând cu Isus: "Trebuie să vestesc Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimişi" (Lc 4,43). Respins la Nazaret s-a dus la Cafarnaum (cf. Lc 4,31). Reţinut la Cafarnaum s-a dus lângă mare (cf. Lc 5,1). De aceea le-a zis ucenicilor: "Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta, căci adevăr vă spun, nu veţi termina cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului" (Mt 10,23).
Pentru a se face auziţi, ucenicii trebuie să-şi improvizeze câte o tribună: fie dintr-o barcă, fie dintr-o casă, fie dintr-un munte, fie dintr-o câmpie, fie dintr-un tribunal, fie chiar dintr-o cruce, căci Isus a predicat din toate aceste locuri. Apoi, pe oriunde trec trebuie să facă noi ucenici, până ce vor umple pământul şi cerul cu oameni mântuiţi prin har, prin credinţă şi prin persoana lui Isus. Aceasta trebuie să fie deviza creştinului apostol: fie că mă reţin, fie că mă alungă; fie că dau năvală, fie că pleacă; fie că le place, fie că nu le place: "Propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp potrivit şi la timp nepotrivit, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura" (2Tim 4,2).
Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu nu a cerut în mod expres colaborarea la opera mântuirii decât preoţilor, profeţilor şi regilor, în Noul Testament, când Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, a făcut din toţi creştinii un singur trup cu el şi o împărăţie de preoţi, profeţi şi regi (cf. Ex 19,6; Num 11,29; Ioel 2,28; 1Pt 2,9; Ap 1,6; 5,10), la toţi creştinii le-a făcut chemarea expresă de a fi colaboratorii săi la opera de mântuire a tuturor oamenilor: "Şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului" (Fap 1,8; Mc 16,15).
Şi în Vechiul Testament chematul trimis trebuia să fie purificat prin focul de pe altar (cf. Is 6,6-7); acum în Noul Testament purificarea chematului trimis în misiune se face prin Botez (cf. Col 2,12). Atunci chematul trebuia ca de fiecare dată să aştepte tema dată de Dumnezeu pentru predicare, astăzi fiecare botezat ştie exact ceea ce trebuie să predice, ştie că trebuie să ducă un mesaj luminos, de mântuire prin harul Tatălui, de înviere prin puterea Duhului Sfânt şi de fericire eternă prin Isus Cristos; vestire ce trebuie făcută nu atât cu vorba, cât mai ales cu viaţa: "Aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt 5,16).
Psalmul responsorial 138 ne mai dezvăluie încă două diferenţe dintre atunci şi acum. Atunci, un israelit care nu locuia în Ierusalim sau chiar era în prizonierat putea să-l laude şi să-l adore pe Domnul îndreptându-şi faţa spre templu. Astăzi, noi putem să-l adorăm pe Tatăl în duh şi adevăr (cf. In 4,23). Atunci, cel chemat şi trimis era ca străin într-o lume vrăjmaşă. Astăzi, cei chemaţi şi trimişi îl posedă pe Cristos cu cetatea cerească a cărei bucurie nimeni nu le-o poate lua (cf. In 16,2).
Să nu uităm că astăzi Dumnezeul universului ne-a vorbit şi prin supunerea peştilor mării la Cuvântul său (cf. Lc 5,6; Ps 8,6-8), dar el ne-a mai vorbit şi prin supunerea altor necuvântătoare menţionate în Biblie. Astfel, ne-a vorbit şi prin: măgăriţa lui Balaam (cf. Nm 22,28); şi prin leii şi urşii care nu i-au făcut niciun rău lui David (cf. 1Sam 17,34-35); şi prin corbii care îl hrăneau pe Ilie (cf. 1Rg 17,4); şi prin leii din groapă care nu i-au făcut nici un rău lui Daniel (cf. Dan 6,22). Zic, acelaşi Stăpân al universului este şi cel care ne-a vorbit şi în timpul Bisericii: prin peştii mării de la Rimini, prin păsărelele care au intrat în hambar, şi prin asinul îngenuncheat în faţa lui Isus din sfânta Ostie la cuvântul sfântului Anton de Padova (1195-1231); prin leul care s-a lăsat îmblânzit la cuvântului sfântului Gherasim (+ 475); prin lupul din Gubbio care s-a liniştit la cuvântul sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), etc. Ei bine, dacă Dumnezeu a vorbit prin necuvântătoare, dar şi prin aştri: prin soarele şi luna care s-au oprit pe cer (cf. Ios 10,13); prin steaua de la Betleem (cf. Mt 2,2) şi prin cerurile care spun şi acum slava lui Dumnezeu (cf. Ps 19,1); cu atât mai mult vrea ca el să vorbească prin noi oamenii, cărora ne-a dat graiul vorbirii tocmai pentru slujirea sa, ca să fim ca un pom de viaţă (cf. Prov 15,4), ca să ştim să înviorăm pe cel doborât de întristare (cf. Is 50,4), ca să-l lăudăm pe Domnul (cf. Ps 109,30), ca să aprindem întreaga lume de dorul său (cf. Iac 3,5).
Trebuie să predicăm, ca Isus, ca apostolii, ca primii creştini şi ca martirii, mântuirea prin har (cf. Ef 2,5) şi prin credinţa în Isus Cristos care a murit şi a înviat pentru noi oamenii (cf. Rom 8,34). Dacă avem o problemă cu credinţa în învierea lui Isus şi învierea celor morţi care cred în el (cf. 1Tes 4,14), ca cei din Corint despre care ne vorbeşte sfântul apostol Paul astăzi (cf. 1Cor 15,1-11), atunci chiar că este o problemă, căci atunci în zadar am crezut (cf. 1Cor 15,2). Dacă nu există înviere, Cristos însuşi n-a înviat, lucrarea lui n-a primit aprobarea lui Dumnezeu Tatăl, moartea a rămas neînvinsă iar noi suntem tot în păcatele noastre (cf. 1Cor 15,16-18). În acest caz, Evanghelia nu mai are nici un sens şi credinţa noastră şi-a pierdut orice temei. Viaţa de renunţări şi de separare de lume a creştinului devine absurdă, iar noi suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii, pentru că ne-am pierdut deopotrivă viaţa prezentă şi viaţa veşnică. Dar, Dumnezeu să fie binecuvântat în veci, căci "Domnul a înviat cu adevărat" (Lc 24,34). Importanţa acestui adevăr o înţelegem din faptul că Dumnezeu a avut atâta grijă să întărească adevărul învierii, în primul rând prin Scripturi, apoi prin martori care nu pot fi respinşi datorită calităţii lor: Petru, Iacob, Paul; chiar Iob, fără să-l fi văzut pe Domnul Isus cu ochii săi, credea că Răscumpărătorul său trăieşte şi că el în ziua cea din urmă din pământ va învia (cf. Iob 19,25); apoi prin numărul mare de martori ai învierii: doisprezece apostoli şi în jur de cinci sute de fraţi, care puteau fi încă întrebaţi (cf. 1Cor 15,6). Da, să vorbim oamenilor şi să le spunem că rodul mântuirii prin har şi prin Cristos este învierea din morţi şi fericirea paradisului unde vom petrece veşnic cu Isus înviat şi cu îngerii săi.
Să revenim încă puţin la pericopa evanghelică de astăzi pentru a mai lua nişte merinde pentru drumul nostru de credinţă. Pentru că începând cu întruparea lui Isus am intrat în "sfârşitul timpurilor" şi că din acest timp a mai rămas doar puţin până la judecata divină, Isus îi cheamă pe toţi ucenicii lui "pescuiţi" din marea lumii să devină la rândul lor pescari de oameni (cf. Lc 5,10), iar pe oamenii de mântuit îi cheamă să se lase prinşi de năvodul Evangheliei. Mulţimea peştilor scoşi astăzi din apă la porunca lui Isus sunt imaginea multor oameni care vor fi scoşi din vâltoarea lumii agitate de diavol, pentru a-l urma pe adevăratul stăpân, pe adevăratul puternic al lui Iacob (cf. Is 49,26; 60,16), pe adevăratul manager care ştie să gestioneze problemele, şi mai ales problema mântuirii prin har, problema învierii şi problema fericirii veşnice din paradis. Deci, aşa cum peştii au ascultat de cuvântul lui Isus şi au venit în năvod, tot aşa oamenii trebuie să asculte de cuvântul vestit de Dumnezeu prin creştinii deveniţi prin Botez preoţi, profeţi şi regi, şi să vină în Biserica sa. Iar dacă peştii au intrat în năvod spre moarte, oamenii prin năvodul Evangheliei intră în Biserică spre viaţa veşnic fericită. Numai cine intră în năvodul lui satan merge la moarte, dar cei care intră în năvodul lui Dumnezeu, Biserica, ies din năvodul aducător de moarte al satanei şi intră la viaţa veşnică.
"De acum înainte vei fi pescar de oameni" (Lc 5,10). Acesta este cuvântul înnobilator pe care Isus îl adresează unuia fiecăruia dintre cei care cred în el şi aşteaptă mântuirea lui. Sunt două categorii de pescari de oameni pentru împărăţia cerurilor, unii care lasă meseriile, bărcile, familia şi ţara, şi unii care pescuiesc suflete rămânând în ţara, familia şi în meseria lor. Pentru toţi Isus are de lucru şi are ca plată în viaţa veşnică: palate, tronuri, coroane, rochii de mireasă şi loc la ospăţul veşnic din paradis.
Se spune că un copil voia să mute un dulap din cameră într-un alt loc. A improvizat tot felul de pârghii, dar n-a reuşit. Intrând tatăl şi văzându-l, l-a întrebat: "Ai folosit toate posibilităţile?" "Da, dar tot n-am reuşit!" Atunci tatăl i-a reproşat: "Dar pe mine de ce nu m-ai chemat să te ajut?"
Apostolii au muncit toată noaptea, dar n-au prins nimic. De ce? Nu l-au avut pe Isus în barcă! Cum l-au luat cu ei în barcă, cum au avut parte de o pescuire minunată. Cei din Nazaret nu ştiau că au pierdut "o mântuire mare" (Evr 2,3) atunci când l-au respins pe Isus. Petru, care a avut parte de o pescuire minunată şi de vindecarea soacrei, care a văzut vindecarea leprosului, vindecarea slăbănogului şi multe alte minuni, ştia bine ce înseamnă să fii cu Isus, cum ştiau şi colegii lui de pescuit, Iacob şi Ioan.
De ce predică Isus astăzi mântuirea prin har şi face minunea pescuirii minunate? Ca să vedem şi să gustăm cât de bun este Domnul (cf. Ps 34,8)! Ca noi să-i vedem, să-i cunoaştem bunătatea (cf. Ps 85,7) şi apoi să-l chemăm în viaţa şi sufletul nostru şi ca să nu mai trecem prin eşecuri (cf. Ps 50,15), ca să nu zicem ca cei din Nazaret: "Este fiul lemnarului" (cf. Lc 4,22), ce poate el să ştie şi să facă? Da, Isus, "fiul lemnarului Iosif", în decursul activităţii sale între noi, ne-a demonstrat că el este: cel mai bun pescar, cel mai bun navigator, cel mai bun medic, cel mai bun bucătar, cel mai bun grădinar, cel mai bun predicator, cel mai bun luptător cu diavolul şi cu moartea, cel mai bun călător printre stele în drumul spre Tatăl ceresc şi cel mai bun constructor de palate cereşti, din smaralde şi aur (cf. Ap 21,18-19). Ce zicem de asta? De acum înainte o să-l chemăm să fie totdeauna cu noi şi îi vom da lui spre rezolvare toate problemele noastre grele? Desigur!
Apostolul Ioan ne spune că de binefacerile primirii lui Isus au mai ştiut şi nişte miri înţelepţi din Cana Galileei, care l-au chemat pe Isus, pe mama sa şi pe ucenicii săi la nunta lor. Şi chiar dacă li s-a terminat vinul, Maria a văzut şi a mijlocit, apostolii cu oamenii de casă au scos apa, iar Isus le-a făcut din apă un vin mai bun (cf. In 2,1-10).
Sfântul Petru, care la pescuirea minunată l-a cunoscut foarte bine pe Isus, dar s-a cunoscut bine şi pe sine, ca păcătos, ne spune: "Aruncaţi asupra lui toate îngrijorările voastre, căci el însuşi îngrijeşte de voi" (1Pt 5,7). Când Isus spune un singur cuvânt, succesul este garantat: boala fuge, diavolul pleacă, moartea dispare, greutăţile se risipesc. Este minunat, nu?
Un poet scria, "Doi oameni priveau afară printre zăbrelele închisorii, unul a văzut noroi, celălalt a văzut stele". Cei din Nazaret privind la Isus au văzut în el numai omul luat din pământ, iar cei de lângă mare privind la Isus au văzut în el pe creatorul stelelor, de aceea se îmbulzeau în jurul lui. Noi ce vedem în Isus, un om, sau un Dumnezeu care a venit să ne mântuiască prin har şi credinţă?
Legea lui Moise, când a fost dată în Sinai, a făcut poporul să se îndepărteze de muntele arzător. Harul, oferit de Dumnezeu în persoana lui Isus, a adus o asemenea convingere, că Petru imediat şi-a mărturisit starea de păcat, s-a aruncat la picioarele lui Isus şi s-a apropiat de el pentru totdeauna. Domnul însă, aşa cum am văzut, nu a rostit nici un cuvânt, ci i-a cerut celui care şi-a recunoscut starea de păcat şi i-a devenit ucenic şi prieten să plece imediat în misiune şi să devină pescar de oameni. Prin asta, Isus vrea să ne spună că orice om arată că este un convertit, un iertat şi un prieten al său numai atunci când devine misionar printre cei de aproape şi printre cei de departe, la iudei şi la păgâni (cf, Fap 2,39). Umilinţa şi ascultarea trebuie să fie virtuţi de bază ale celui chemat la apostolat.
Cartea Faptele Apostolilor ne va arăta cum Petru, acceptând cu umilinţă chemarea lui Isus de a deveni pescar de oameni, va fi apostolul unei pescuiri minunate, de aproximativ trei mii de suflete, în dimineaţa de Rusalii (cf. Fap 2,41), şi a altor două mii până seara (cf. Fap 4,4). Şi acesta a fost numai începutul, căci mulţimi fără număr a adus Petru la Isus şi la mântuirea prin har (cf. Ap 7,9) în toată viaţa lui. Acest episod ne mai transmite o idee: când, ca pescar de oameni, te bazezi mai mult pe tine şi pe calităţile tale, prinzi puţini oameni pentru cer. Când, pescar de oameni fiind, te bazezi în primul rând pe Isus şi pe harul său, atunci el este în barcă lângă tine, şi prinzi mulţi oameni pentru cer.
Pr. Ioan Lungu
