"Nepătrunse sunt judecăţile lui Dumnezeu şi neînţelese sunt căile lui" (Rom 11,33).
Chemarea Bisericii din această duminică către toţi copiii ei este aceea de a accepta planul mântuitor al lui Dumnezeu, de a nu interpreta negativ şi răutăcios hotărârile divine şi de a nu întârzia în nici un fel mântuirea prin cuvintele, faptele şi purtarea lor, ca să nu fie schimbaţi din calitatea de fii aleşi şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor de la Botez în cea de respinşi şi osândiţi de la judecată.
Prima lectură de astăzi (cf. Is 22,19-24) ne prezintă judecata şi destituirea administratorului mândru şi perfid Şebna, un oficial din anturajul regelui Ezechia (cf. Is 22,15; 36,3; 2Rg 18,18; 19,2). Acesta era un om necredincios lui Dumnezeu, un om neascultător faţă de "rege", un om care, crezându-se "înţelept" şi "diplomat", făcea alianţe pierzătoare cu duşmanii, şi un om care, dacă mai rămânea în funcţie, avea să pună în pericol pacea şi libertatea poporului. Acest Şebna înlăturat din funcţie este o imagine tuturor necredincioşilor lui Dumnezeu şi nesupuşilor autorităţilor legitime din toate timpurile, care crezându-se singurii inteligenţi, refuză planul veşnic al lui Dumnezeu şi autoritatea stabilită de el, pentru a-şi pune în aplicaţie planurile lor, şi în felul acesta se exclud singuri de la bunurile veşnice (cf. Ps 137). Pe acest Şebna, om periculos pentru credinţa şi libertatea poporului, din voinţa lui Dumnezeu, regele Ezechia l-a destituit din funcţie şi l-a înălţat pe fiul lui Hilchia, pe Eliachim, om credincios lui Dumnezeu şi care lucra împreună cu regele. Eliachim este o frumoasă imagine profetică a înălţării lui Isus Cristos, dar şi a tuturor creştinilor credincioşi din toate timpurile.
Psalmul responsorial de astăzi (cf. Ps 138,1-8) ne prezintă credincioşia, mulţumirea, mărturia şi speranţa lui David faţă de Dumnezeu care l-a ales ca rege în locul lui Saul, faţă de Dumnezeu care l-a ajutat în toate necazurile sale şi care îl va ajuta mai desăvârşit şi în viitor. Într-un timp în care David avea nevoie disperată de ajutor, când duşmani din interior şi din exterior îl înconjurau, când boli şi dureri îl măcinau din interior, el nu a strigat după ajutor către regii păgâni din vecini şi nici către zeii lor, ci el a strigat către Dumnezeu, puternicul lui Iacob (cf. Is 49,26). Iar ajutorul primit a fost imediat.
Ce rezolvare minunată: David era înconjurat de vrăjmaşi interni şi externi, era măcinat de boli şi necazuri, era înconjurat de primejdii şi tentaţii, şi totuşi el umblă în siguranţă ca şi când toate acestea n-ar fi existat. Aceeaşi mână care i-a lovit pe adversarii săi pe el l-a păzit de orice năpastă; toiagul care îi lovea pe duşmani pe el îl proteja (cf. Ps 23,4). O mare încredere a fost turnată atunci în inima sa. Aici găsim o încurajare pentru unul fiecare dintre noi, ca în problemele şi dificultăţile noastre să alergăm în primul rând la Dumnezeu, "puternicul lui Iacob".
David mulţumeşte, mărturiseşte şi speră la ajutoare şi mai mari. Mulţumirea lui David pentru ajutorul divin constituie o mărturie a lui Dumnezeu în faţa regilor pământului, dar şi a îngerilor cerului. Aceştia, ştiind ce i-a promis Dumnezeu lui David, acum puteau să vadă împlinirea promisiunilor şi să recunoască cât de mare este slava lui Dumnezeu şi să vină la credinţa adevărată. Apoi, David încrezător spune: "Domnul va duce la bun sfârşit ceea ce a început cu mine". El privea cu speranţă şi în viitor când Dumnezeu nu numai că îl va mântui de vrăjmaşi şi necazuri, dar îl va conduce şi în lăcaşurile sale veşnice. Este aceeaşi încredere pe care Isus şi Biserica sa o aşteaptă de la toţi cei credincioşi. Sfântul Paul scria: "Sunt încredinţat că acela care a început în voi o bună lucrare o va duce la capăt până în ziua lui Isus Cristos" (Fil 1,6). Da, lucrarea cea bună pe care Dumnezeu a început-o în lume şi cu fiecare om în parte, cu braţul tăriei sale, o va termina în ziua venirii lui Cristos.
La plinirea vremii (cf. Gal 4,4), când Isus a intrat în lume, fariseii şi cărturarii şedeau la catedra lui Moise (cf. Mt 23,2) şi puseseră mâna pe cheia cunoaşterii: nici ei nu intrau în împărăţie şi nici pe cei ce voiau să intre nu îi lăsau (cf. Lc 11,52). Şi s-a văzut bine cât de rea a fost denigrarea lor la adresa lui Isus, din sondajul de opinie făcut de Isus printre ucenicii săi, cu privire la părerea oamenilor despre el. După trei ani de predică divină şi de minuni peste fire, oamenii îl credeau numai un om şi un profet, lucru insuficient pentru mântuire. Paguba sufletească pe care fariseii, cărturarii şi saduceii au făcut-o prin denigrarea lor poate fi comparată numai cu paguba făcută de soldaţii mituiţi de la învierea lui Isus, care au lăsat un întreg popor fără evanghelie (cf. Mt 28,11-15). Din păcate această pagubă începută atunci continuă şi astăzi prin denigrarea Bisericii creştine şi a slujitorilor lui Cristos, uneori slabi şi fricoşi ca apostolii. Dar, mai vorbim despre asta.
Dar, să urmărim firul evenimentelor pornind de mai departe un pic. Când Isus a dat drumul noroadelor de lângă Marea Galileei şi a venit în ţinutul Magdalei, l-au întâmpinat nişte "bolnavi sufleteşte", nişte oameni conduşi de satan (cf. In 8,46), nişte fariseii făţarnici şi saducei iscoditori, nişte răi care au acaparat ilegal catedra lui Moise şi cheia cunoaşteri (cf. Mt 23,2; Lc 11,52), aşa cum ilegal arendaşii au acaparat via stăpânului lor (cf. Mt 21,33-39), nişte răi care rătăceau cu bună ştiinţă poporul şi care acum voiau să-l piardă pe Isus care le stătea în cale. Şi pentru a-l pierde căutau un motiv. Şi au început prin a-i nega toate învăţăturile şi minunile şi, discreditându-l ca pe un înşelător, îi cereau "un semn din cer".
Apropo de "semne din cer", Biblia vorbeşte de "pâine din cer" adusă de Moise de la Dumnezeu (cf. Ps 105,40; In 6,30); de oprirea soarelui pe cer la Gabaon de către Iosue (cf. Ios 10,12); de tunete şi ploaie din cer senin aduse de Samuel (cf. 1Sam 12,17-18); de foc din cer adus de Ilie pentru a mistui nişte batjocoritori (cf. 2Rg 1,10-12). Fariseii şi saduceii se informaseră despre Isus şi ştiau despre vestirea zămislirii lui făcută prin înger (cf. Lc 1,26-38); despre vestirea naşterii sale făcută păstorilor de către îngeri (cf. Lc 2,8-14), despre steaua care îi condusese pe magi la Ierusalim (cf. Mt 2,1-6), despre porumbelul care a coborât asupra lui şi despre glasul din cer (cf. Mt 3,16-17). Apoi ei înşişi au fost martori la minunile lui Isus: vindecări de orbi, de surzi, de ologi din naştere; alungări de demoni; învieri din morţi; înmulţiri de pâini, de schimbarea apei în vin; toate aceste minuni fiind "semne din cer". Zic, ei deşi ştiau de toate acestea, ca să-l irite, ca să-l discrediteze şi ca să-l poată condamna la moarte, au refuzat să le recunoască ca dovezi că era Fiul lui Dumnezeu (cf. Mt 13,13-16; 16,1). Dorind un semn mai spectaculos decât vindecările, înmulţirea pâinilor, biruinţa demonilor şi învierea morţilor, arătau că l-au respins ca Mesia, că i-au respins şi mântuirea prin har (cf. Ef 2,8) şi că acum îi doreau moartea.
Dar Isus, calm, promite pentru a doua oară acestui neam viclean şi trădător ultimul semn voit de Tatăl ceresc, semnul profetului Iona: "Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele balenei, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului şi apoi va învia pentru a nu mai muri" (Mt 12,40; 16,4).
După ce Isus şi ucenicii săi au părăsit şi ţinutul Magdalei, au mai mers cam 45 de km spre nord, şi s-au oprit în părţile Cezareii lui Filip, la acel Filip Irod căruia fratele vitreg, Irod Antipa, îi luase soţia. Vedem că Isus nu stă deloc, căci împărăţia lui Dumnezeu este o lucrare urgentă. Aici Isus, prin întrebarea "Cine spun oamenii că sunt eu", aşa cum spuneam mai sus, arată cât de dezastroasă a fost pentru suflete lucrarea fariseilor, cărturarilor şi saduceilor, de denigrare şi de contestare a lui. Oamenii orbiţi şi înşelaţi de propaganda lor contra lui Isus şi a mântuirii sale, în ciuda predicilor şi minunilor sale, nu vedeau în Isus decât numai un profet, decât numai un om, lucru insuficient pentru mântuire. În primul rând diavolul nu se teme de nici un om, oricât de mare ar fi el; şi în al doilea rând, un om oricât de mare ar fi el, dacă nu este şi Dumnezeu, nu poate mântui pe nimeni. De aceea, atunci când Isus îi întreabă pe apostoli săi cine zic ei că este el, Dumnezeu însuşi îi inspiră lui Petru răspunsul corect: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu" (Mt 16,16), pentru că numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să-i mântuiască.
În acest moment al revelaţiei sale, Dumnezeu a hotărât destituirea pentru totdeauna şi fără putinţa de a se mai ridica vreodată a fariseilor, a cărturarilor şi a saduceilor de la catedra lui Moise şi de la predarea ştiinţei mântuirii, şi ridicarea lui Petru şi a celorlalţi apostoli în locul lor: "Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri" (Mt 16,18-19). Apoi, la schimbarea la faţă, Dumnezeu îl va ridica oficial şi pe Isus, Fiul său, deasupra lui Moise şi Ilie, a căror misiune s-a încheiat cu misiunea sa, cu porunca expresă ca de acum lumea să asculte numai de Isus (cf. Mt 17,1-5).
Destituirea fariseilor, cărturarilor şi saduceilor de la orice învăţătură în numele său şi ridicarea în această cinste a lui Petru şi a tovarăşilor săi a fost anunţată şi prefigurată de destituirea dregătorului necredincios Şebna din prima lectură, care nici el nu s-a mai ridicat niciodată. Şi în locul lor a fost ridicat credinciosul Petru, din fruntea apostolilor, aşa cum a fost ridicat Eliachim, fiul lui Hilchia, dintre dregătorii credincioşi lui Dumnezeu şi regelui legitim ales (cf. Is 22,19).
Biblia ni-l prezintă pe Eliachim la lucrul său. Când Sanherib a asediat Ierusalimul, Eliachim a fost trimis de împăratul Ezechia să negocieze cu Rabşache, omonimul său asirian (2Rg 18,18, 26-27; Is 36,3, 11,22). Apoi Ezechia l-a trimis pe Eliachim să-i ducă lui Isaia vestea despre cuvintele de ameninţare ale lui Rabşache (2Rg 19,2; Is 37,2). Tot astfel ni-l prezintă pe Petru în fruntea apostolilor care, din porunca lui Isus (cf. Mt 28,18-20), vor merge în lumea întreagă, la iudei şi păgâni, în timp pace şi în timp de război, în suferinţe şi lipsuri, pentru a predica adevărul despre mântuirea sa de la cruce şi despre gloria învierii. Gloria prin cruce, nu fără cruce, cum vor satana şi mulţi oameni.
Acum, în altă ordine de idei, Biblia ne spune că templul ceresc al lui Dumnezeu este constituit din pietre vii care suntem noi, credincioşii, a cărui piatră din capul unghiului este Cristos (cf. 1Pt 2,4-5). Dar aşa cum una este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, şi alta este strălucirea stelelor, chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea (cf. 1Cor 15,40), tot la fel este şi cu strălucirea pietrelor din templul lui Dumnezeu. Una este strălucirea Mariei, alta este strălucirea lui Iosif, alta este strălucirea lui Petru, alta este strălucirea lui Paul, alta este strălucirea fiecărui apostol şi alta va fi strălucirea unuia fiecăruia dintre noi. Se pare că Isus a voit ca în templul său Petru să fie o piatră deosebită, o piatră de rezistenţă, o piatră care să-i susţină pe toţi fraţii săi (cf. Lc 22,32). De aceea Petru rămâne o piatră deosebită şi unică între toate celelalte. De aceea Isus spune astăzi: "Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului şi ale locuinţei morţilor nu o vor birui" (Mt 16,18). De aceea oamenii credincioşi, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, spun până astăzi: "Unde este Petru, acolo este Biserica". De aceea, cum însuşi Isus spune, nu este cazul ca să-l judecăm pe el sau pe oricare altul dintre apostoli (cf. In 21,22).
De atunci până astăzi au fost şi sunt mulţi oameni cărora nu le convine constituirea lui Petru ca piatră deosebită în templul Bisericii şi îi tăgăduiesc alegerea şi misiunea; altora nu le convine nici Maria ca femeie aleasă în Biserică şi-i tăgăduiesc rolul în istoria mântuirii; altora nu le convine Papa; altora nu le convin episcopii; altora nu le convin preoţii, altora nu le convin persoanele care lucrează în Biserică.
Toţi aceştia nu fac decât să deruteze oamenii şi să întârzie mântuirea prin păcatele lor. Satana lucrează fără oboseală, căci ştie că mai are puţin timp (cf. Ap 12,12). De aceea, să avem răbdare până la sfârşit, căci nici pentru noi nu mai este mult (cf. Mt 10,22; 24,13) şi răsplata este mare (Ap 2,25-26).
Să nu uităm că toate lecturile de astăzi ne vorbesc despre "schimbarea din funcţie" a celor care împiedică lucrarea lui Dumnezeu de mântuire, şi astfel din aleşi devin respinşi. Nu schimbarea cea de la oameni care schimbă pe cei buni cu cei răi, dar schimbarea cea făcută de Dumnezeu, care îi schimbă pe cei răi cu cei buni: Şebna a fost schimbat pentru totdeauna cu Eliachim; Saul a fost schimbat pentru totdeauna cu David; sinagoga a fost schimbată pentru totdeauna cu Biserica; fariseii, cărturarii şi saduceii au fost schimbaţi pentru totdeauna cu Petru şi cu ceilalţi apostoli.
Tot Petru, în virtutea misiunii şi alegerii sale ca piatră deosebită pe stânca Cristos pe care este cădită Biserica, a primit şi "puterea cheilor", pe pământ şi în cer, căci şi Biserica este parte pe pământ şi parte în cer. Astfel, vedem acţiunea lui Petru în actul alegerii lui Matia în locul lui Iuda (cf. Fap 1,23-26); apoi în actul admiterii iudeilor la Botez şi pocăinţă pentru a primi promisiunea Duhului Sfânt (cf. Fap 2,37-40); apoi în actul primirii păgânilor în Biserică (cf. Fap 10,44-48); apoi în actul uşurării păgânilor de povoara tăierii împrejur şi a observării Legii lui Moise (cf. Fap 15,7-29). Să nu uităm nici de hotărârea luată de Petru faţă de necinstea lui Anania şi Safira (cf. Fap 5,1-10) şi faţă de necinstea lui Simon Magul (cf. Fap 8,20-23). Toate faptele lui Petru au fost ratificate şi în ceruri. De aici şi toate istorioarele cu Petru de strajă la poarta cerului.
Cheile primite de Petru ne amintesc şi de cheile primite de unul fiecare dintre noi, cheile de a descuia împărăţia cerurilor şi fericirea încuiate de diavol: Isus le-a zis: "Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit" (Mc 16,15-16). "Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău" (Is 58,6-7). "Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (cf. Mt 5,13-16). "Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 4,10-11).
În acest sens abatele francez Pierre, pe numele său real Henri Groues (1912-2007), apărătorul celor săraci şi fondatorul Mişcării Emmaus, ne spune: "Atunci când vom ajunge la ţintă, noi nu vom fi întrebaţi «ai fost creştin?», ci «ai fost credibil?»; «maniera ta de a trăi a făcut credibil pentru toţi oamenii că Dumnezeu ne iubeşte?»" Aşadar, stilul nostru de viaţă trebuie să echivaleze cu mărturia dată în faţa celorlalţi, o mărturie similară cu cea pe care Petru a dat-o lui Isus: "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu cel viu!" (Mt 16,16).
Închei cu vorbele sfântului Paul din a doua lectură de astăzi: "O, profunzime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile sale! Într-adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul lui? Sau cine i-a dat lui mai întâi, ca să i se dea înapoi? Căci toate vin de la el, prin el şi pentru el. Lui să-i fie glorie în veci! Amin" (Rom 11,33-36).
Pr. Lungu Ioan
