"Cel ce te-a creat fără de tine nu te va mântui fără de tine" (Sfântul Augustin 354-430).
Lecturile din această duminică ne vorbesc despre necesitatea pentru mântuire a apostolatului creştin, apostolatul miniştrilor sacri şi apostolatul laicilor. Numai că, în vremea de acum, prin uneltirea diavolului şi a duşmanilor Bisericii, apostolatul laicilor şi-a cam pierdut din puterea de atracţie şi am putea spune că a căzut în mâinile tâlharilor, ca omul care călătorea de la Ierusalim la Ierihon (cf. Lc 10,30), pe care l-au rănit grav, jefuindu-l de toată frumuseţea şi lăsându-l aproape mort. Chiar dacă mulţi oameni nu-şi mai bat capul cu el, Isus, prin evanghelia de astăzi, se opreşte lângă săracul apostolat laic muribund ca să-l vindece şi să-l învigoreze, căci fără apostolatul zilnic la care am fost chemaţi la Botez, adică fără mărturisirea publică şi zilnică a lui Cristos mort şi înviat pentru mântuirea oamenilor (cf. 1Cor 15,3-4), nimeni nu poate fi mântuit şi nimeni nu poate fi mărturisit de Isus înaintea Tatălui ceresc şi a îngerilor săi (cf. Mt 10,32; Lc 12,8). Numai cu apostolatul preoţilor şi fără apostolatul laicilor, Biserica este ca o pasăre cu o aripă frântă şi ca un om care aleargă fără un picior. De aceea, prin sfântul Augustin (354-430), Biserica ne spune astăzi fiecărui botezat: "Cel ce te-a creat fără de tine nu te va mântui fără de tine".
Aşa cum ştim din pregătirea noastră creştină şi aşa cum ne-a învăţat Biserica cu două duminici în urmă, prin sfântul Paul, la Botez am devenit un singur trup cu Isus Cristos, dar şi un singur trup şi cu fraţii, unde Isus este capul iar noi celelalte mădulare (cf. 1Cor 12,12-30). Isus, ca să ne poată asocia la domnia sa veşnică împreună cu el în ceruri (cf. 2Tim 2,12), a trebuit să ne asocieze mai întâi la lucrarea sa de mântuire a oamenilor prin mărturia noastră creştină până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Este o mare cinste şi onoare pentru noi că Isus ne-a făcut mădularele trupului său mistic şi mădulare unii pentru alţii; este o mare cinste şi onoare pentru noi că Isus ne-a asociat la domnia veşnică împreună cu el, dar şi la opera răscumpărării oamenilor. Dar este în acelaşi timp şi o mare responsabilitate, pentru că de acum înainte trebuie să trăim aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6), pentru că de acum înainte trebuie să facem ceea ce a făcut el pentru mântuirea oamenilor, adică: să mergem şi noi împreună cu el în căutarea oamenilor de mântuit, să pescuim şi noi oameni din marea lumii împreună cu el, să paştem împreună cu el oile sale (cf. In 21,15), să-i slujim pe oameni împreună cu el până la a lua firea sclavului (cf. Fil 2,7) şi chiar să ne dăm viaţa împreună cu el pentru mântuirea lor (cf. Mt 20,28).
După ce în prima lectură am văzut chemarea solemnă a lui Isaia de a colabora cu Dumnezeu la mântuirea poporului şi la implicarea lui în mărturisirea sa, chemare făcută în templul său sfânt şi în prezenţa îngerilor, în evanghelie şi în lectura a doua, când pământul a fost sfinţit de naşterea lui Isus în lume, când ucenicii au fost făcuţi cu toţii un singur trup cu Isus şi între ei, când ucenicii au devenit ei înşişi temple ale lui Dumnezeu şi preoţi, profeţi şi regi ai Domnului, vedem că a fost adresată oamenilor obişnuiţi chemarea de a participa alături de el la mântuirea lumii, chemaţi să plece de la locul de muncă, de lângă dragii şi prietenii lor, sau de pe drumurile lor. În acest mod nou de de a lucra al lui Isus se cuprinde o taină, aceea că toţi oamenii, chiar şi păcătoşii, sunt chemaţi să fie apostoli; că toţi oamenii trebuie să-şi înceapă munca apostolică de la locul de muncă, din propria casă, din mijlocul prietenilor şi al colegilor de muncă, cărora poate cândva le-au fost o piatră de poticnire; că toţi oamenii trebuie să facă chiar drumuri lungi în căutarea oamenilor de mântuit, aşa cum poate mai înainte făceau drumuri lungi pentru a căuta ocazii de păcat. Sfântul Paul, un om păcătos, care şi-a început convertirea şi apostolatul din mijlocul celor pe care mai înainte i-a scandalizat şi apoi a făcut şi drumuri lungi misionare, pare să fi înţeles cel mai bine această taină (cf. Fap 9,19-21).
Chemarea directă a Domnului i-a speriat pe Isaia şi Petru, pentru că ei se ştiau păcătoşi şi nevrednici, şi pentru că se temeau să nu moară, pentru că omul păcătos nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să trăiască (cf. Ex 33,20), de aceea au strigat: "Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate" (Is 6,5). "Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos" (Lc 5,8). Dar, în virtutea misiunii pe care le-o va încredinţa, Dumnezeu i-a purificat cu anticipaţie, pentru meritele lui Isus.
În alegerea oamenilor care conştientizau păcătoşenia proprie este o înţeleaptă pedagogie divină. Aşa cum medicii lucrează mai uşor cu pacienţii care sunt conştienţi de boala lor pentru că aceştia acceptă mai uşor medicaţia, dar şi misiunea de a-i aduce şi pe alţi bolnavi la tratament şi vindecare, tot astfel şi Dumnezeu lucrează mai uşor mântuirea sa cu oamenii care se recunosc păcătoşi, căci ei acceptă atât purificarea proprie, cât şi misiunea divină de a aduce şi alţi păcătoşi la el. Exemplu concludent în acest sens ne sunt chiar apostolii, care conştienţi de păcătoşenia lor au venit la Isus şi au adus împreună cu ei şi un mare număr de păcătoşi la el. Să vedem aici exemplul lui Matei Levi (cf. Mc 2,15) şi al unui băieţel care, ştiindu-se bolnav de ceva care va evolua rău într-un viitor nu prea îndepărtat, a venit singur la medic şi a acceptat uşor medicaţia severă. La câtva timp după ce a fost vindecat, s-a prezentat la cabinetul medicului cu alţi doi copii bolnavi ca şi el, ca să fie vindecaţi.
Deci, pe toţi păcătoşii iertaţi prin Botez şi prin focul iubirii lui Isus de la cruce, adică pe toţi creştinii, Dumnezeu ne cheamă şi ne trimite pe marea lumii ca să pescuim şi să aducem la el atât pe cei care se recunosc păcătoşi pierduţi, cât şi pe cei inconştienţi de gravitatea stării lor de păcat, ca să-i convingă de păcătoşenia lor, de neputinţa lor de a se mântui singuri, dar şi ca să-i ferească de disperare şi să le dea un viitor şi o speranţă.
Dacă Isaia şi Petru, şi mulţi asemenea lor, conştienţi de păcătoşenia lor au acceptat relativ uşor purificarea şi misiunea de lucrător împreună cu Dumnezeu, cu Saul care se credea drept, care făcea rău crezând că face bine, care făcea prăpăd în Biserică şi ucidea crezând că aduce slavă lui Dumnezeu (cf. Fap 9,21; Gal 1,13; In 16,2), a fost ceva mai complicat; a fost necesar ca Ştefan să-i predice şi să moară ucis (cf. Fap 7,1-60); a fost necesar ca însuşi Isus să-i apară, să-l doboare la pământ şi să-l dojenească (cf. Fap 9,3-5); a fost necesar ca Anania să-l caute şi să-i dea lumina (cf. Fap 9,10-18). Dar când Saul s-a convertit, când s-a convins de păcătoşenia sa, el care mai înainte se credea drept, acum nu mai contenea să vorbească de păcatul şi răutatea sa şi de iertarea prin harul lui Isus de la cruce; el care mai înainte se credea mare şi grozav, acum şi-a luat numele de Paul, ca să arate cât de mic este; el care mai înainte punea piedici evangheliei, acum a lucrat mai mult decât toţi ceilalţi apostoli cu harul lui Dumnezeu la câştigarea sufletelor pentru Cristos (cf. 1Cor 15,8-11); el care prigonea, aresta şi ucidea creştini, acum s-a lăsat prigonit, arestat şi ucis pentru Isus (cf. 1Cor 15,1-11).
Paul, fără predica clară a lui Ştefan şi a lui Anania, chiar cu apariţia lui Cristos, nu s-ar fi convertit şi n-ar fi acceptat colaborarea cu Dumnezeu. Oare soldaţii puşi de pază la mormânt nu s-au întâlnit şi ei cu Isus înviat şi nu i-a doborât şi pe ei la pământ (cf. Mt 28,11)? Oare fraţii bogatului din iad nu au văzut moartea subită a fratelui lor (cf. Lc 16,22-31)? De ce oare toţi aceştia nu s-au convertit? Pentru că nu li s-a vorbit despre Isus, pentru că nu li s-a vorbit frumos despre Isus şi mântuirea lui, pentru că li s-a vorbit numai contra şi rău despre Isus. Cât de mult contează ca cineva să audă ceva frumos despre Isus!
Indiferent ce funcţie civilă sau stare socială avem, dacă suntem creştini botezaţi, Isus ne-a chemat şi ne-a consacrat deja ca să fim "pescari de oameni". Pe Isaia l-a chemat din funcţia de ministru; pe Amos l-a chemat de la plug; pe David l-a chemat de la oi; pe sfântul Petru şi pe mulţi apostoli i-a chemat de la meseria de pescari; pe Simon Zelotul l-a chemat de la politică; pe Matei Levi l-a chemat din funcţia de vameş; pe Paul l-a chemat din tagma fariseilor mândri şi dintre prigonitori. Mai întâi este chemarea la credinţă şi convertire, apoi este chemarea la pescuit de suflete.
Isus vrea aportul fiecărei vârste, fie de copil, fie de matur, fie de bătrân, ca să poată prinde cât mai multe suflete naufragiate din marea zbuciumată a lumii. Biblia ne vorbeşte de nişte copii care strigau "Osana" spre mărirea lui Isus (cf. Mt 21,15); de nişte tineri şi de nişte maturi care au lăsat toate şi l-au urmat pe Isus (cf. Mt 19,27); de nişte bătrâni, Simeon şi Ana, care vorbeau tuturor despre Isus (cf. Lc 2,25-38); şi de nişte bărbaţi şi de nişte femei persecutaţi care predicau pretutindeni credinţa adevărată spre mântuirea noastră (cf. Fap 8,4-5; Evr 11,35-40).
Îmi place şi gestul unui copil sărac care, la o colectă pentru misiuni şi misionari s-a urcat în căruţul pentru daruri, arătând că se oferă pe sine pentru misiuni. Gestul său nu a fost unul teatral, căci s-a făcut preot misionar şi astăzi pescuieşte împreună cu Isus suflete naufragiate pe marea lumii.
Pentru a purta mântuirea sa în lume, Isus nu are nevoie numai de noi, dar are nevoie şi de lucrurile noastre: de casa noastră, ca de cea a lui Lazăr şi Marcu (cf. Lc 10,38; Fap 12,12); de banii şi avutul nostru ca de cel al femeilor evlavioase (cf. Lc 8,3), de apa noastră (cf. In 4,7), de pâinile noastre (cf. In 6,9), de animalele noastre (cf. Mt 21,3), de grădina noastră (cf. Mt 27,60). Într-un cuvânt, are nevoie de toate ale noastre, a căror simbol este astăzi barca lui Petru. Pescuirea minunată cu mulţime mare de peşti este simbolul mulţimii de suflete cucerite pentru cer de cei care vin la Cristos împreună cu bunurile lor. Biblia ne spune că primii creştini veneau la credinţă împreună cu bunurile lor pe care le puneau în slujba evangheliei (cf. Fap 4,32-37). Cât apostolat şi câtă evanghelizare am făcut cu casa, cu grădina, cu maşina, cu banii şi toate bunurile primite şi în acest scop de la Dumnezeu?
Se spune că de curând într-o ţară de misiuni, un om voind să meargă pe urmele primilor creştini, a vândut tot ce avea, a pus banii într-o traistă şi cu tot cu traista de bani a intrat în apa botezului, voind să arate că şi-a încreştinat şi banii, adică îi oferă pentru răspândirea evangheliei. Da, pentru a mântui lumea pierdută Domnul are nevoie atât de noi cât şi de lucrurile noastre. Ferice de cei care pot înţelege asta căci îl vor dobândi pe Dumnezeu şi toate bunurile sale veşnice.
Mai mult, Isus vrea să-i angajăm şi pe alţii în munca apostolică alături de el şi de noi, aşa cum au făcut toţi apostolii şi mărturisitorii. Să ascultăm ce-i spune sfântul Paul lui Timotei: "Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să-i judece pe vii şi pe morţi, la arătarea sa şi a împărăţiei lui: vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, convinge, ameninţă, îndeamnă, cu toată răbdarea şi învăţătura" (2Tim 4,1-2)
A nu te angaja în slujba pescuirii de suflete pierdute, a nu participa în nici un fel la lucrarea mântuirii oamenilor căzuţi în păcat este ca şi cum ai trece pe lângă un om care îneacă fără a-l ajuta; este ca şi cum ai trece pe lângă pe lângă un accidentat fără a-l ajuta; este ca şi cum ai trece pe lângă o casă care a lua foc fără să-i înştiinţezi pe locatari şi să-i ajuţi să se salveze.
Dacă legile civile condamnă pe omul care nu acordă primul ajutor unei victime de orice fel, cu atât mai mult legile divine condamnă pe cel care a lăsat un suflet căzut să se osândească. Dacă cineva întreabă în mod perfid asemenea lui Cain care l-a ucis pe fratele său: "Sunt eu păzitorul fratelui meu?" (Gen 4,9), Dumnezeu îi răspunde astfel în Biblie, că da: "Fiul omului, te pun păzitor peste poporul meu. Când voi zice celui rău: «Vei muri negreşit!», dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dat tu îţi vei mântui sufletul" (Ez 3,17-19)!
Pentru că evreii au refuzat să fie misionari între ei şi între popoarele păgâne, Dumnezeu pentru a-i sili să mărturisească i-a făcut să cutreiere ţara pentru pâine, i-a dus robi de la un popor la un alt popor; a făcut ca popoarele păgâne să vină peste ei. Oare acum ce se petrece cu ţările creştine ale Europei şi cu ţara noastră? Oare nu înţelegem că Dumnezeu strigă la noi să ne trăim şi să ne mărturisim credinţa? Unde sunt comunităţile creştine de altă dată din Asia unde au predicat apostolii? Au dispărut! De ce? Din cauza cedărilor în credinţă şi a lipsei mărturisirii şi a apostolatului!
Dacă ninivitenii n-ar fi fost avertizaţi de profetul Iona, cum ar fi scăpat ei de mânia divină (cf. Iona 3,10)? Dacă Naaman Sirianul n-ar fi fost călăuzit de slujitoarea lui evreică, n-ar fi ajuns să fie vindecat de Dumnezeu prin profetul Elizeu (cf. 2Rg 5,2-3). Dacă Andrei nu i-ar fi vorbit fratelui său de Isus, poate că nu l-am fi avut astăzi pe sfântul Petru (cf. In 1,41-42). Dacă Filip nu i-ar fi vorbit prietenului său de Isus, poate astăzi nu l-am fi avut pe Natanael ca apostol (cf. In 1,44-45). Cum s-ar fi mântuit păgânii dacă apostolii nu le predicau cuvântul lui Dumnezeu? Nu ştim cât de mult bine poate face un suflet câştigat pentru Isus. Să ne gândim cât bine a făcut câştigarea lui Paul pentru Cristos şi câte suflete a cucerit el pentru cer. De aceea, Dumnezeu oferă răsplată mare pentru cine câştigă un singur suflet pentru evanghelie (cf. Iac 5,20).
Biblia ne spune că satana şi agenţii săi lucrează zi şi noapte şi plini de mânie la pierzarea lumii pentru că ştiu că timpul lor este scurt (cf. Ap 12,12). Oare noi să nu lucrăm zi şi noapte cu iubire pentru mântuirea sufletelor, când Domnul ne-a trimis? "Iată, îl trimit pe mesagerul meu! El va îndrepta calea înaintea mea" (Mal 3,1). "Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit" (Mc 16,15-16). De aceea, în loc să vorbim despre relele oamenilor păcătoşi, mai bine să vorbim despre dragostea lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi, indiferent cine sunt ei.
Chiar nu vedem cum agenţii satanei, pentru câteva lucruri trecătoare de aici, dar apoi nimic în afara unei veşnicii de iad, lucrează asiduu, zi şi noapte, la pierzarea oamenilor, semănând neghină, luptând împotriva ucenicilor şi a evangheliei, amăgind pe oamenii cu cele trecătoare, înteţind focul patimilor şi încurajând relele pierzătoare? Iar noi creştinii, pentru o împărăţie veşnic fericită, pentru scaune veşnice de domnie, pentru ospăţul şi nunta veşnică nu facem mai nimic (cf. Lc 22,29-30)? Chiar nu ne doare pierzarea veşnică a fraţilor noştri? Chiar nu ne doare moartea lui Isus pentru mântuirea sufletelor? Chiar nu ne doare nici măcar de osânda sufletelor noastre?
Să nu uităm un lucru, chiar dacă toţi oamenii ne vor socoti drepţi şi corecţi, dacă nu am fost interesaţi de o mântuire aşa de mare (cf. Evr 2,3), dacă am lăsat suflete spălate în sângele lui Isus să se piardă, nu vom ajunge niciodată în cer. De aceea, maeştri spirituali ne învaţă că părinţii nu se mântuiesc fără copii lor şi invers; profesorii nu se mântuiesc fără elevii şi studenţii lor şi invers; vecinii nu se mântuiesc fără vecinii lor; prietenii nu se mântuiesc fără prietenii lor; preoţii nu se mântuiesc fără enoriaşii lor şi invers; nimeni nu se mântuieşte de unul singur. De ce? Pentru că în familie, la şcoală, la serviciu, formăm un singur trup, după chipul Bisericii. De aceea, aşa cum mâna sau piciorul unui trup nu se mântuiesc singure dintr-un foc dacă nu se mântuieşte întregul trup, tot aşa membrele trupului mistic de acasă, la şcoală sau la serviciu, nu se mântuiesc singure din iad, ci doar împreună.
Este o istorioară care ne vorbeşte despre un om cunoscut de toţi ca "om la locul lui şi cuminte". Şi aşa era: oamenii se certau, el nu se certa cu nimeni, el stătea în banca lui; oamenii înjurau şi blestemau, el nu făcea ca ei, el stătea în banca lui; oamenii nu mergeau la Liturghie şi la sacramente, el mergea zilnic, şi stătea în banca lui. Cu un cuvânt el nu făcea relele celor din jurul său, el stătea mereu în banca lui. Însă când a murit, Dumnezeu l-a condamnat la iad, zicându-i: "Cum ai putut să stai în banca ta când vedeai că atâtea suflete create cu chipul meu în ele, spălate cu sângele lui Isus vărsat pe cruce, destinate de a fi temple ale Duhului Sfânt, se pierd veşnic? Pentru că ai stat în banca ta şi nu ai făcut nimic pentru salvarea lor, te-am trimis în iad!" Vorba lui Raoul Follereau (1903-1977) din cartea sa intitulată Am visat: "Mâinile curate, dar goale de fapte bune, nu sunt suficiente pentru mântuire".
Repet, sfântul Paul ne spune astăzi că în primul rând trebuie să le vorbim oamenilor despre moartea şi învierea lui Isus pentru mântuirea şi speranţa lumii. Iată cuvintele lui: "V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (1Cor 12,3-4). "Căci, dacă nu învie morţii, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos, sunt pierduţi" (1Cor 15,16-18).
Chiar şi în Vechiul Testament, mama Macabeilor îşi încuraja pe cei şapte fii ai ei la bună mărturie despre Dumnezeul Legii şi la martiriu, tot cu speranţa învierii: "Dumnezeu vă va da înapoi în îndurarea sa şi duhul şi viaţa, pentru că voi le dispreţuiţi acum de dragul legilor lui" (2Mac 7,23).
Când oamenii îl vor lăuda pe Domnul în urma mărturiei noastre, atunci vom putea spune şi noi cu psalmistul: "Îţi cânt, Doamne, înaintea îngerilor tăi" (Ps 138,2.4-5).
Pr. Ioan Lungu
