Creştinul este un pescar de oameni
Evanghelia de astăzi ne spune că "în acel timp", adică de după Botezul său în Iordan, Isus şi-a început misiunea de mântuitor al lumii cu această predică scurtă şi concisă: "Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" (Mc 1,15)
Timpul s-a împlinit. Prin aceste cuvinte, Isus spune că, odată cu venirea sa în lume, odată cu vestirea evangheliei sale, odată cu jertfa sa de la cruce, odată cu învierea sa glorioasă, timpul aşteptării mântuirii s-a împlinit; acum a început o eră nouă, era mântuirii.
Convertiţi-vă. Prin aceste cuvinte, Isus spune: schimbaţi-vă mintea, inima şi viaţa, ca să aveţi credinţă; ca să primiţi cuvintele evangheliei mele; ca să faceţi pocăinţă pentru păcatele săvârşite; ca să vă aprindeţi de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele; ca să vestiţi şi voi evanghelia împărăţiei împreună cu mine; şi ca să vă mutaţi din împărăţia păcatului în împărăţia lui Dumnezeu.
Mulţi oameni au făcut poate o experienţă emotivă cu Dumnezeu, dar asta nu înseamnă totdeauna o întoarcere la el. Este o mare deosebire între întoarcerea emoţională şi o întoarcere reală, cu viaţa, cu faptele, cu pocăinţa, după exemplul fiului risipitor (cf. Lc 15,11-32) şi după exemplul sfântului Paul (cf. Fap 9,1-22). Cristos cere o schimbare, o revoluţie în felul nostru de a fi, de a gândi, de a vorbi, de a trăi relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu semenii. Fără toate aceste elemente nu există întoarcere autentică la el.
Convertirea reprezintă centrul mesajului Noului Testament. Isus spune: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15). Ioan Botezătorul era în pustiu, predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor" (Mc 1,4). "Ucenicii au ieşit şi au predicat ca oamenii să se convertească" (Mc 6,12). Sfântul Paul spunea: "Dumnezeu, trecând cu vederea timpurile de ignoranţă, vesteşte acum oamenilor de pretutindeni să se convertească" (Fap 17,30).
Conform lecturilor de astăzi, semnul vizibil că cineva s-a convertit, că şi-a revoluţionat mintea, inima, viaţa, relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii, că s-a lepădat de satana şi l-a primit pe Isus în viaţa lui, este faptul că alege să meargă pe faţă cu Isus, că trăieşte public evanghelia sa şi că vesteşte cu generozitate evanghelia, făcându-se "pescar de oameni" împreună cu Isus (cf. Mc 1,17). Ucenicul pe ascuns, de frica iudeilor, ca Nicodim şi Iosif din Arimateea (cf. In 3,1; 19,38), întârzie mântuirea şi lasă timp diavolului să acţioneze.
Nimic nu e mai urgent ca salvarea sufletelor. Nimic nu e mai important ca intrarea în viaţa veşnică. De aceea Isus merge pretutindeni, predică evanghelia împărăţiei, cheamă suflete să-l urmeze, şi apoi le trimite să pescuiască suflete din marea învolburată de păcat a lumii. Încă din Vechiul Testament, nimic nu este mai nobil şi mai urgent pe lumea aceasta decât a colabora cu Dumnezeu la salvarea sufletelor naufragiate (cf. Iona 3,1-5.10; Is 50,6). Însă pentru a înţelege această nobleţe şi urgenţă avem nevoie, aşa cum spune şi Isus astăzi, de convertire autentică, de dragoste curată şi de credinţă mare.
Lorans Eisley (1907-1977), un antropolog, naturalist, educator, filosof şi scriitor american, are o carte numită: Aruncătorul de stele. În această carte, el povesteşte cum într-o o zi, pe când se plimba pe malul oceanului, a văzut o plajă plină de "steluţe de mare" naufragiate, aruncate acolo de valuri. Apoi a observat cum un băieţel lua una câte una din "steluţele de mare" naufragiate şi le arunca înapoi in ocean. Când l-a întrebat de ce face aceasta, băiatul i-a răspuns: "Dacă nu o fac, vor muri!". "Dar cum crezi tu că vei putea salva atât de multe steluţe de mare naufragiate"? Atunci, băiatul s-a aplecat, a luat o steluţă de mare şi a aruncat-o înapoi în ocean spunând: "Pe aceasta steluţă de mare am salvat-o deja!" Atunci, văzând determinarea copilului de a salva cât mai multe steluţe de mare cu putinţă, m-am alăturat şi eu copilului în munca de salvare a steluţelor. După mine s-au mai alăturat şi alţii, apoi şi alţii, şi alţii. În câteva ore de muncă toate steluţele de mare naufragiate au fost salvate.
Pe la jumătatea secolului trecut, într-o după amiază de august, un pescar din San Francisco, SUA, se întorcea acasă de la pescuit. La vreo 3 km depărtare de golful San Francisco, pescarul a fost mirat să vadă mai multe de capete de oameni plutind încoace şi încolo pe valuri, în urma unui naufragiu, şi strigând după ajutor. Când i-a văzut pe acei oameni cum se luptau pentru viaţa lor şi cum strigau după ajutor, ochii i s-au umplut de lacrimi. "Eu trebuie să-i salvez pe cât mai mulţi dintre ei", şi-a zis el. A aruncat peste bord peştii pe care-i prinsese şi s-a apucat de treabă. După mai multe ore de lucru, i-a salvat pe toţi aducându-i cu siguranţă în port. Când a fost întrebat pentru ce şi-a riscat viaţa spre a-i salva pe acei oameni naufragiaţi, pescarul a răspuns: "Ştiam că fluxul se va schimba curând şi că toţi aceşti oameni vor fi măturaţi în largul Oceanul Pacific. Eram singurul om în preajma lor. Eu trebuia să-i salvez înainte de a fi prea târziu. Dacă eu nu i-aş fi salvat, cine i-ar mai fi putut salva?"
Milioane de oameni din această lume se află într-o situaţie asemănătoare cu a steluţelor de mare naufragiate pe plajă şi cu a acelor oameni a căror vapor s-a scufundat. Timpul pentru salvarea celor pierduţi este scurt (cf. 1Cor 7, 29-31). Cine nu salvează suflete, acela se face vinovat de pierderea lor. Iar "cine mântuieşte un suflet, se mântuieşte şi pe sine" (cf. Iac 5, 20)
Pe toţi creştinii Isus i-a făcut "pescari de oameni, pescari de suflete". De aceea, toţi creştinii, mai înainte de a fi medici, profesori, ingineri, scriitori, agricultori, şomeri, casnici, pensionari, sau altceva, sunt pescari de oameni, sunt pescari de suflete pierdute. Dacă cineva neglijează acest fapt este un om care nu şi-a împlinit misiunea încredinţată la Botez, prin consacrarea profetică şi sacerdotală (cf. 1Pt 2,9).
Am găsit pe un "site" un pamflet, o poveste ironică, care s-ar potrivi multora dintre creştinii de astăzi. Acest pamflet spune că, undeva într-un ţinut cu multe ape, cu mult peşte şi cu peşti flămânzi, trăiau nişte oameni care îşi ziceau "pescari". Săptămână după săptămână, lună de lună, an după an, cei care se numeau "pescari" se întâlneau în şedinţe, discutau despre abundenţa de peşti din jurul lor şi despre chemarea lor de a fi pescari. Le plăcea mult lozinca: "Pescuitul este datoria fiecărui pescar!". Ţineau şedinţe cu tema "Campania de pescuit" sau "Luna pescuitului" etc. De asemenea, organizau conferinţe despre pescuit, despre promovarea pescuitului, despre echipamentul de pescuit, despre noile metode de pescuit şi chiar despre noi "momeli" pentru peşti. Aceşti pescari şi-au construit şi o clădire impunătoare cu firma "Sediul General al Pescarilor". Şi cu toate că apelul era ca orice pescar să pescuiască, un singur lucru nu făceau aceşti oameni: nu pescuiau. Poate cineva să fie pescar dacă nu prinde nici măcar un peşte? Poate cineva să fie pescar de oameni dacă nu salvează nici măcar un suflet?
Şi în continuarea acestui pamflet, acel "site" redă şi o ştire preluată din ziarul Times-Reporter, din New Philadelphia, Ohio, din septembrie 1985. Acest articol vorbeşte despre o sărbătoare a înotătorilor de elită, care aniversau un an de când nu s-a mai înecat nimeni în ştrandul municipal al oraşului New Orleans. Sărbătoarea s-a ţinut chiar pe malurile ştrandului. Au participat vreo 200 de persoane, între care 100 erau înotători licenţiaţi şi care pe durata desfăşurării sărbătorii au fost mandataţi şi să supravegheze bazinul de înot. La încheierea sărbătorii, care celebra un an fără incidente, pe când amenajările au fost evacuate, au descoperit în bazin un om înecat. S-a înecat în mijlocul unei mulţimi de înotători care erau adunaţi să sărbătorească un an fără incidente (cf. Cristian Ionescu, popaspentrusuflet.wordpress.com, 15 nov. 2012).
Acest pamflet, dublat de acest caz real, ironizează pe acei creştini care au primit de la Isus, Marele Pescar, "Certificatul de pescari de oameni", dar care nu numai că nu au mers niciodată la pescuit de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu, dar li s-au pierdut suflete chiar de sub ochii lor, suflete din familiile lor, suflete dintre prietenii lor, suflete din comunităţile lor.
Avem biserici, avem săli de cateheze, avem campusuri, avem lideri, avem cărţi, avem metode, avem întâlniri: zonale, diecezane, naţionale şi mondiale. Avem de toate, dar nu avem creştini convertiţi şi creştini pescari de oameni. Avem multă lene spirituală împletită cu multă mândrie, cu multă părere bună despre sine şi cu multe pretenţii ciudate; însă nu avem oameni convertiţi, nu avem oameni care cred în cuvintele lui Isus, nu avem smeriţi, nu avem oameni care au rupt-o cu păcatul; nu avem oameni care mărturisesc pe Isus cu fapta şi cu vorba, nu avem suflete aduse pe calea mântuirii. Tare vom mai fi întrebaţi despre toate asta la judecata divină!
Ce aţi zice de un student la medicină care, în loc să înveţe materia de medicină, ar citi multe romane şi biografii celebre? Va fi el un medic bun care să salveze vieţi? Aşa este şi cu creştinul care pierde vremea cu nimicuri, dar nu face ceea ce trebuie să facă, care nu este pescar de oameni. Este el un creştin bun?
Sfântul Paul zice: "Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva" (1Cor 6,12). De aceea, tot sfântul Paul, în capitolul următor, ne spune că şi atunci când ne folosim de lucrurile îngăduite să nu uităm că lumea şi lucrurile ei sunt trecătoare, şi că ceea ce contează cu adevărat este mântuirea veşnică (cf. 1Cor 7,29-31). Foarte mulţi se pierd făcând lucruri îngăduite, dar nefăcând lucrurile urgente, cele strict importante. Mulţi creştini se pierd pentru că nu au o scară a valorilor, adică pun trupul înaintea sufletului, viaţa de aici înaintea vieţii veşnice, deşi Isus vorbeşte despre această scară de valori (Lc 12,23). De aceea să ne rugăm cu psalmistul: "Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale şi învaţă-mă cărările tale! Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele!" (Ps 25,4-5)
Biblia ne spune: "Iată, acum este vremea potrivită, iată, acum este ziua mântuirii" (cf. 2Cor 6.2). Acum este vremea de a munci la mântuirea noastră şi a semenilor noştri, dincolo este vremea odihnei. Acum este vremea jertfelor de noi înşine, dincolo este vremea bucuriilor veşnice.
Sfântul Marcu ne spune astăzi că Isus şi-a început lucrarea publică din Galileea păgână, din ţinutul cuprins de întuneric şi de umbra morţii (cf. Is 9,1); şi acolo a predicat evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi chemarea la convertire, chemarea la schimbarea minţii şi a inimii, chemarea la pocăinţă pentru păcate şi la fapte bune.
Isus nu a aşteptat ca oamenii să vină la el, ci a mers el la oameni. Isus umbla după peştii din apele păgâne ale lumii, după peştii ce aşteptau să fie prinşi, căci ei nu puteau veni la el; Isus umbla după oile pierdute ale casei lui Israel, chemându-le la pocăinţă, şi nu aşteptă ca oile să vină şi să-l caute.
În virtutea mandatului primit de la Isus, noi creştinii trebuie să continuăm lucrarea mântuitoare începută de el şi să o ducem la bun sfârşit. Trebuie să mergem şi să pescuim suflete pierdute din marea lumii. Trebuie să mergem după oile pierdute din familiile, comunităţile şi ţările noastre; căci dacă noi nu vom merge să le căutăm în timp util, le vor găsi îngerii iadului, iar ele rămân pierdute pentru totdeauna. Cu cât mai repede vom porni, cu atât mai bine va fi, atât pentru sufletele naufragiate, cât şi pentru noi.
De aceea Dumnezeu, spre învăţătura noastră, l-a silit pe Iona să se ducă şi să predice convertirea pentru oamenii din Ninive (cf. Iona 3, 1-10). De aceea Isus i-a silit pe apostoli să intre în corabie şi să pornească în larg pentru pescuit (cf. Mt 14,22; Lc 5,4). De aceea Dumnezeu le-a spus slujitorilor care chemau la ospăţul de nuntă a Fiului său să-i silească pe oameni să intre în sala ospăţului (cf. Lc 14,23).
Nimic nu este mai important pe acest pământ ca mântuirea sufletului propriu, de care este legată de Isus salvarea semenilor noştri din apele tulburi ale păcatului şi din mrejele iadului.
Mi-amintesc de un preot catolic din Moldova, trecut la Domnul din scaunul de spovadă în 2001, că pe când a fost odată invitat pentru a ajuta la spovezi într-o comunitate vecină, văzând că oamenii erau indiferenţi faţă de taina iertării păcatelor, taină valabilă numai aici pe pământ (cf. Mc 2,10), a ieşit din scaunul de spovadă şi s-a dus în curtea bisericii, unde a început să-i întrebe pe creştini: "Te-ai spovedit pentru hram? N-ai vrea să te spovedeşti acum căci eu sunt la scaunul de spovadă şi nu am pe nimeni? Şi aşa încolona câteva persoane şi mergea cu ele la scaunul de spovadă. Apoi ieşea iar şi iar şi făcea la fel.
În biserica "Sfântul Augustin" din Paris se poate vedea şi astăzi confesionalul unde stătea de dimineaţă până seara, pentru a-i căuta şi a-i aştepta pe penitenţi, celebrul părinte Henri Huvelin (1830-1910). Într-o zi veni la scaunul său de spovadă un tânăr ofiţer cunoscut de tot Parisul pentru destrăbălările, chefurile şi scandalurile sale. Părinte, îi zise arogant tânărul ofiţer, eu sunt necredincios şi am venit să-mi daţi nişte lămuriri în ale credinţei! Mai întâi îngenuncheaţi şi vă spovediţi, îi zice preotul. Dar n-am venit pentru spovadă! Nu-i nimic, îngenunchiaţi, spovediţi-vă, şi apoi discutăm. De voie, de nevoie, ofiţerul îngenunchează, îşi mărturiseşte păcatele din toată viaţa şi primeşte dezlegarea sacramentală. După terminarea mărturisirii păcatelor, preotul îi zise: acum putem vorbi şi despre nelămuririle dumneavoastră. Nu mai am nici una. Tânărul ofiţer nu era altul decât celebrul Charles de Foucauld Eugene de Pontbriand (1858-1916), ofiţer francez, explorator, geograf, convertit, preot, misionar, martir în Algeria şi din 2005 fericit al Bisericii.
Dacă Dumnezeu nu l-ar fi silit pe Iona să meargă la Ninive şi să predice convertirea, Ninive ar fi fost distrusă. Dacă Isus nu i-ar fi silit pe apostoli să urce în corabie şi să pornească în larg, multe suflete ar fi rămas fără lumina evangheliei. Dacă Dumnezeu nu l-ar fi doborât pe sfântul Paul de pe cal şi nu l-ar fi silit să intre în cetate pentru a primi lumina evangheliei, creştinismul nu ar fi ajuns până la noi. Dacă cei doi preoţi din exemplele de mai sus nu i-ar fi silit pe oameni să-şi mărturisească păcatele, ei ar fi rămas încă multă vreme cu păcatele pe suflet. Dacă noi, pescarii de oameni, nu-i vom sili (grăbi) să se convertească, mulţi se vor pierde. "Dragi creştini, nu vă fie frică de Cristos! El nu ia nimic, ci dăruieşte totul" (Papa Benedict al XVI-lea).
Închei reflecţia mea cu mesajul prescurtat al lecturilor de astăzi: Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie! Ninivitenii au părăsit calea lor cea rea! Figura acestei lumi trece! Doamne, învaţă-mă cărările tale!
Pr. Ioan Lungu
