Evanghelizarea este prioritară pentru Isus şi Biserica sa.
În evanghelia de astăzi, Isus însoţit de ucenicii săi şi de mult popor este în drum spre Ierusalim, acolo unde va pătimi, va muri şi va învia spre a ne da intrare liberă într-un alt Ierusalim, Ierusalimul ceresc, care este împărăţia cerurilor, acolo unde nu mai sunt lacrimi şi durere, tristeţe şi jale, diavol şi moarte (cf. Ap 21,3-4), dar numai pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17).
Ierusalimul pământesc spre care se îndreaptă Isus astăzi împreună cu ucenicii şi cu prietenii săi este o imagine a sufletelor oamenilor. Stările Ierusalimului cuprind în sine stările sufleteşti ale oamenilor de pe pământ.
Astfel, Ierusalimul devastat de duşmani (cf. Is 65,7) este o imagine metaforică pentru sufletele oamenilor devastate de diavol, după păcatul strămoşesc şi după păcatul personal, când locuitorii lui simt că oasele le "putrezesc de necaz" (cf. Ps 31,10; Lam 1,13) şi că "ard de boală" (cf. Iov 30,30). Şi aşa cum cerbul doreşte izvoarele de apă (cf. Ps 42,1), cum truditorul doreşte odihna (cf. Iov 7,1]), cum bolnavul doreşte vindecare (cf. Ps 69,20), tot astfel omenirea care zăcea în întuneric şi în umbra morţii (cf. Is 9,2) îl dorea pe mântuitorul promis, mântuitor pe care Dumnezeu la plinirea timpului l-a trimis în lume (cf. Gal 4,4), iar în evanghelia de azi urcă la Ierusalim ca să o mântuiască prin cruce.
Ierusalimul în sărbătoare, Ierusalimul care cântă, Ierusalimul eliberat de toţi duşmanii şi de toate relele, despre care ne vorbeşte prima lectură de astăzi, este imaginea omenirii deja eliberate de Isus la cruce, eliberată de toţi duşmanii şi de toate relele (cf. Is 66,10-14).
Luna iulie în care am intrat acum este luna când oamenii ies la seceratul şi adunatul holdelor în hambare. De aceea şi Biserica, tot în acest timp, citeşte evanghelia cu trimiterea celor 72 de ucenici şi ne trimite şi pe noi, copiii ei, să mergem în lume şi adunăm oameni în "hambarul Domnului", în cer.
Acum se ivesc două mari probleme: 1. Cei mântuiţi să nu rămână statornici, căci iată ce ne spune Isus: "Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi" (Mt 12,43-45). 2. Nu toţi oamenii să fi cunoscut bine valoarea şi importanţa mântuirii de la cruce şi să nu o fi primit încă, deşi a fost anunţată de profeţi, a fost predicată şi realizată de Isus, a fost predicată de cei 12, de cei 72 şi de toţi creştinii buni de atunci până acum.
Aşa cum soarele nu se poate opri pe cer, aşa cum pământul nu se poate opri din rotirea lui, aşa cum izvorul nu se poate opri din curgerea lui, aşa cum inima nu se poate opri din bătăile ei; tot astfel creştinii cei buni nu se pot opri din mărturisirea evanghelia şi din lucrul lor la mântuirea lumii din ghearele satanei.
Cartea Vieţile sfinţilor ne vorbeşte despre doi sclavi creştini, Nereu şi Ahile, care erau în serviciul unei patriciene bogate din Roma primului secol creştin, ce avea o mie de sclavi şi se numea Flavia Domitila. Femeia aceasta pierdea mult timp în faţa oglinzii şi cu podoabele trupeşti, fără nici un gând la mântuirea ei. Nereu şi Ahile, creştini fiind, nu putea să-şi vadă stăpâna mergând pe calea pierzării. De aceea, într-o zi i-au vorbit cu atâta convingere despre Isus şi despre mântuirea lui de la cruce, încât Flavia Domitila s-a convertit. A început să aprofundeze religia creştină şi, pe măsură ce o aprofunda, se ruga, elibera sclavii, renunţa la podoabe, se purta cu sobrietate, aşa că a stârnit repede bănuiala păgânilor că este creştină. A recunoscut că este creştină, a vândut toate bunurile pentru săraci şi a fost decapitată împreună cu sclavii ei, Nereu şi Ahile, sub Domiţian, dând astfel mărturia supremă despre Cristos. Martiriul ei "a umplut hambarul lui Dumnezeu", căci a fost urmat de multe convertiri.
Isus i-a rânduit ca misionari ai mântuirii sale de la cruce mai întâi pe cei 12 apostoli (cf. Mt 10,1), apoi pe cei 72 de ucenici (cf. Lc 10,1) şi la înălţarea sa la cer pe toţi cei care cred în el (cf. Mc 16,15-16). Repet, astăzi când oamenii ies la adunatul holdelor în hambar, Biserica vine şi le aminteşte tuturor creştinilor că trebuie să iasă şi ei în ogorul lumii şi de acolo să-i adune pe oamenii de mântuit în habarul lui Dumnezeu din ceruri. Iar la această lucrare nu ieşim numai dacă vrem, ci este o condiţie obligatorie pentru mântuirea noastră: "De aceea, pe orişicine mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor mă voi lepăda şi eu de el înaintea Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 10,32-33).
Prin trimiterea urgentă, Isus arată că vestirea evangheliei trebuie să fi prioritatea numărul unu pentru noi, ca şi pentru el. Prin trimiterea fără bagaje, el ne spune că avem mult de mers şi că trebuie să fim sprinteni. Prin trimiterea fără discuţii inutile prin care s-ar pierde timp preţios, arată că vorbirea noastră trebuie să fie numai despre mântuirea de la cruce şi despre împărăţia cerurilor (cf. Lc 10,3-4).
Trimiterea ca pe nişte miei în mijlocul lupilor înseamnă că blândeţea noastră trebuie să fie cunoscută tuturor oamenilor şi că blândeţea noastră trebuie să-i schimbe pe aceşti lupi în miei (cf. Fil 4,5), cum blândeţea lui Ştefan l-a schimbat pe lupul din Saul într-un miel de înjunghiere. Prin trimiterea tuturor ucenicilor pe care Isus îi avea la acea vreme înţelegem că toţi ucenicii din toate timpurile sunt trimişi, căci cu venirea sa în lume am intrat în "ultimele zile de har" ale mântuirii; că timpul rămas pentru primirea şi vestirea mântuirii de la cruce "s-a scurtat" (1Cor 7,29) şi că "acum" a devenit timpul "cel mai potrivit" pentru primirea şi vestirea mântuirii (2Cor 6,2).
Pentru că numărul 72, ca şi numărul 12, simbolizează plinătatea, prin ele Isus a voit să ne spună că nimeni de pe lumea aceasta nu va rămâne fără să i se vestească mântuirea de la cruce şi invitaţia la viaţa de apostolat. De fapt, aceste "zile de pe urmă" nu se vor sfârşi până când toţi oamenii de pe pământ vor auzi chemarea la mântuire şi la apostolat: "Mai întâi trebuie ca evanghelia să fie predicată tuturor neamurilor" (Mc 13,10); "Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Abia după aceasta va veni sfârşitul" (Mt 24,14).
Misiunea noastră este pentru toţi oamenii. Noi, toţi creştinii, trebuie să vestim pacea, vindecarea, bucuria şi mântuirea şi celor care ne primesc şi celor care ne refuză (cf. Lc 10,5-11), pentru ca toţi să ştie ce câştigă sau ce pierd, pentru ca toţi să ştie că urmează, fie răsplata celor drepţi (cf. 2Cor 6,10), fie judecata Sodomei (cf. Lc 10,12).
De ce nu face Dumnezeu totul? Pentru că, datorită păcatului, mântuirea a devenit o lucrare divino-umană. Dumnezeu a făcut partea cea mai mare şi mai grea la cruce, iar noi trebuie să ne facem partea rămasă nouă, adică primirea şi vestirea mântuirii lumii întregi. De aceea, sfântul Augustin (354-430) spunea: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine".
Sfântul Ioan Bosco (1815-1888), un preot italian, fiind întrebat într-o zi de un preot mai tânăr de ce nu se retrage la pensie, a răspuns: "Atât timp cât diavolul lucrează, voi lucra şi eu!" Astăzi, fiecare dintre noi, creştinii trebuie să spunem la fel: "Atât timp cât diavolul lucrează, voi lucra şi eu!"
Iar cardinalul Michael von Faulhaber (1869-1952), episcop romano-catolic de Munchen, spunea şi el: "Când duşmanii Bisericii veghează, prietenii lui Isus nu au voie să doarmă".
Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Cine edifică pe aproapele şi viaţa lui de credinţă, acela săvârşeşte fapta cea mai mare şi mai bună!"
Iar episcopul maghiar Ottokar Prohászka (1858-1927) spunea: "Drumul spre Dumnezeu trece mereu prin făpturi!" Această afirmaţie este adevărată, căci drumul spre Dumnezeu al sfântului Augustin a trecut prin sfânta Monica; al violentului Paul Ferdinand a trecut prin soţia sa Rita de Cascia; al sfintei Edith Stein a trecut prin sfânta Tereza de Lizieux; al fericitului Charles de Foucauld a trecut printr-o nepoţică care l-a întrebat ce a făcut pentru Dumnezeu până acum.
Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, ne spune că dacă aici pe pământ nu vom căuta altă slavă decât slava crucii Domnului nostru Isus Cristos, atunci vom reuşi în mărturia noastră, atunci vom primi şi pacea lui Isus, simbolul tuturor bunurilor mesianice, care va coborî peste noi şi ne va umple inima şi viaţa (Gal 6,14-18).
Sâmbătă, 18 iunie 2016, papa Francisc, dialogând cu nişte tinerii de la "Villa Nazareth", din Roma, o comunitate şi o casă de mărturie pentru toţi, într-un răspuns a afirmat: "Mărturia este destinul creştinilor, chiar mărturia în situaţii dificile". "Mărturia noastră, a continuat papa Francisc, nu se poate contabiliza. Mărturia înseamnă a trăi în aşa fel încât ceilalţi să vadă faptele voastre şi să-l preamărească pe Tatăl care este în ceruri (cf. Mt 5,16), adică să meargă la el".
Şi chiar dacă vom reuşi ca cei 72 de ucenici să-i facem pe diavoli să ni se supună şi să-i facem să iasă din sufletele oamenilor, să nu ne bucurăm în primul rând pentru asta, căci puterea de a săvârşi minuni nu garantează nimănui viaţa veşnică (cf. Mt 7,22-23), ci să ne bucurăm în primul rând pentru că numele noastre sunt scrise în ceruri, căci vestirea evangheliei ne scrie numele în cartea vieţii şi ne garantează mântuirea (cf. Lc 10,20).
Astăzi trebuie să mai ştim că, odată ce am intrat "în timpul şi în zilele de pe urmă", nu numai noi acţionăm cu grabă şi fără a pierde timp preţios, căci şi satana cu emisarii săi face aceleaşi lucruri pentru pierzarea noastră, căci şi pentru ei s-a scurtat timpul pentru a ne pierde (cf. Ap 12,12). De aceea, vom fi primiţi cu ostilitate, ca mieii de către lupi, dar oamenii amăgiţi de diavol care au devenit lupi se vor putea îmblânzi ca mulţi alţi lupi sufleteşti îmblânziţi şi a căror simbol a devenit, "Lupul din Gubbio", îmblânzit de sfântul Francisc din Assisi (1181-1226). Dar până atunci, mulţi oamenii la care vom merge cu mântuirea lui Dumnezeu, orbiţi de diavol, se vor purta cu noi ca acel vânător nechibzuit care şi-a ucis şoimul, când acesta l-a împiedicat sa bea dintr-o apă otrăvită.
A fost un propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu care în toată viaţa sa a predicat, a învăţat şi a îndemnat pe oameni să părăsească păcatele şi să se dedice faptelor bune. Ajungând la bătrâneţe şi în clipa morţii parcă era întristat, dar deodată a văzut o ceată mare de mii de suflete fericite, strălucind ca soarele, care l-au întâmpinat cu mare veselie şi i-au spus: "Fratele nostru iubit, tu ne-ai luminat pe noi cu cuvântul lui Dumnezeu şi prin tine am părăsit păcatul, am venit la mântuire şi la predica lui Cristos. Acum am fost trimişi de Dumnezeu să te întâmpinăm la ieşirea ta din această viaţă şi să călătorim cu tine, petrecându-te până la cer". Doamne, dă-ne şi nouă o aşa bucurie la moarte!
Pentru toţi cei care iubesc exemplele, iată câteva care ilustrează tot mărturia creştină cerută de Isus:
Sfânta Pelagia din Tars (+ 284), din Cilicia, din sud-estul Asiei Mici, din aceeaşi localitate cu sfântul apostol Paul, a trăit în timpul împăratului prigonitor de creştini Diocleţian (284-305), fiind fiica unor păgâni de vază. După ce a auzit de Isus Cristos de la nişte prieteni creştini, a crezut în Isus şi a hotărât să rămână fecioară pentru el şi să-şi închine toată viaţa numai slujirii şi mărturiei lui. Pelagia a încercat să o convingă despre adevărul creştin şi pe propria ei mamă, dar această întunecată la minte a trimis un mesaj fiului împăratului spunându-i că Pelagia este creştină. Diocleţian a condamnat-o pe Pelagia să fie ucisă prin opărire într-o cadă umplută cu apă clocotită. A murit, dar mărturia ei continuă.
Acum mai multe sute de ani, pe când graniţele Ţării Româneşti erau întregi, a trăit în ţara noastră, lângă Târnovo, astăzi teritoriul Bulgariei, o fetiţă cu numele Filoteia (1206-1218), al cărei nume înseamnă "iubitoare de Dumnezeu". Bună ei mamă, o româncă creştină, o învăţase de mică să iubească pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii şi mai ales o îndemna ca în vederea judecăţii să aibă milă de săraci. La câţiva ani după naştere, mama ei muri pe neaşteptate şi micuţa a rămas orfană. Tatăl ei, un bulgar de neam, s-a căsătorit cu o altă femeie care nu o iubea pe fetiţă. Filoteia a rămas însă cu aceeaşi inima bună faţă de Dumnezeu şi faţă de cei săraci. Pentru că ea trăia dragostea creştină, pentru că ea ajuta săracii, tatăl ei a aruncat într-o zi cu o secure după ea, securea a lovit-o la un picior, lovitură după care ea a murit. Sfânta Filoteia aşteaptă învierea în mănăstirea Curtea de Argeş.
Oreste Benzi (1925-2007) s-a născut într-o familie săracă. A fost un neobosit apostol al carităţii, care şi-a consumat viaţa pentru cei din urmă dintre oameni şi lipsiţi de apărare. A luat asupra sa problemele lor grave care îi frământa. La vârsta de 12 ani a intrat în Seminarul din Rimini. În anul 1949 a fost hirotonit preot. Fiind asistent al Tineretului Catolic din Rimini, timp de 50 de ani s-a dedicat activităţilor începând cu adolescenţii şi ajungând până la cei mai în vârstă, pe care îi aducea mereu la o "întâlnire de prietenie cu Cristos". Iată, o viaţă pusă în slujba mântuirii aproapelui.
Contele Louis Armand Urbain de Maille (1816-1903), luptător în războiul franco-prusac din 1870, a primit într-o zi o scrisoare care i-a umplut inima de bucurie: "Vă mai aduceţi aminte de un tânăr locotenent, care în 1870 era lângă dvs. într-o şură de lângă orăşelul Mans? Mai înainte de a vă culca, dvs. vă făceaţi rugăciunile de seară, iar eu râdeam de dvs. Mai târziu m-am gândit serios la ceea ce aţi făcut dvs. atunci, şi mi-am dat seama că aveaţi dreptate. Vă mulţumesc cu sinceritate. Rugăciunea dvs. m-a atras pe calea credinţei". Mai târziu contele spunea că această scrisoare îi va fi cel mai bun paşaport pentru a intra în cer. Iată, încă o viaţă de mărturie în timpuri grele.
Pr. Ioan Lungu
