Reflecţie şi consideraţie la duminica a III-a din Advent - C
Fericiţi sunt cei care cred că Domnul este aproape de ei în orice împrejurare
Ca şi primele două duminici din noul an liturgic, şi duminica a treia din Advent are tot un mesaj de bucurie şi speranţă, şi încă unul mai accentuat, fapt pentru care duminica aceasta poartă numele de "Duminica Gaudete", adică Duminica bucuriei renăscute.
Motivul acestei speranţe şi al acestei alese bucurii ne este dat de lecturile sfinte de astăzi.
Toate lecturile de astăzi ne cheamă la bucurie şi speranţă, dar şi la o pregătire cuvenită, pentru că acela care vine acum la noi cu mare dragoste, cu mare mângâiere, dar şi cu mare putere; pentru că acela care vine la noi, aşa cum vine mirele la mireasa lui, aşa cum vine tatăl la copilul lui, aşa cum vine medicul la cel bolnav, aşa cum vine eliberatorul puternic la robii care îl aşteaptă, este Isus, Regele regilor şi Domnul Domnilor. Este Isus care va boteza, spre curăţire, vindecare şi eliberare, cu cea mai mare putere din univers, cu puterea Duhului Sfânt. Este Isus care va face dreptate tuturor celor oprimaţi de pe pământ. Este Isus care va pedepsi pe veci pe satana şi pe acoliţii lui. Este Isus care îi va duce pe toţi aleşii săi în casa Tatălui său. Este Isus care va da tuturor celor care se vor pregăti ca să-l primească, învierea fericită şi viaţa veşnică (cf. Lc 3,10-18; Sof 3,14-18; Fil 4,4-7).
Deci, toţi protagoniştii lecturilor de astăzi ne vorbesc, aşa cum spus, despre bucuria şi speranţa venirii lui Mesia şi ne cheamă la convertire şi la o pregătire corespunzătoare pentru primirea lui. Astfel, Ioan Botezătorul ne spune să ne bucurăm, pentru că Isus care vine este Dumnezeu cel puternic şi mult iubitor de oameni (cf. Lc 3,17); profetul Sofonia ne spune să ne bucurăm pentru că Mesia ne va şterge păcatele şi-i va îndepărta pe toţi duşmanii noştri (cf. Sof 3,14-15); sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, ne spune să ne bucurăm pentru că Isus care vine este foarte aproape şi că va sosi foarte curând.
Şi pentru că Domnul este aşa de aproape, aşa cum este acum Crăciunul pentru noi, trebuie ca mai întâi pregătiţi aşa cum se cuvine, pregătiţi cum cere în mod expres evanghelia de astăzi (cf. Lc 3,10-14), să ne umplem apoi de o aşa bucurie şi speranţă pe care s-o cunoască toţi oamenii, chiar şi neamurile păgâne. Şi iarăşi, pentru că Domnul este atât de aproape, după ce ne-am pregătit aşa cum se cuvine, nu mai trebuie să ne mai tulburăm de nici o grijă; iar dacă avem necazuri, să i le arătăm lui, să i le prezentăm lui pe toate, "să le aruncăm asupra lui pe toate", aşa cum frumos se exprimă sfântul Petru (1Pt 5,7), şi asta să o facem prin rugăciuni, cereri şi aduceri de mulţumire. Şi atunci pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi cugetele noastre (cf. Fil 4,4-7); şi atunci Domnul va face pentru noi lucruri minunate (cf. Is 12,5).
Este o istorioară frumoasă, în care un om alunecând într-o prăpastie, s-a prins în cădere de o ramură a unui copac. Văzând pericolul, a început să se roage lui Dumnezeu să îl salveze. Dumnezeu i-a ascultat imediat rugăciunea şi i-a spus să dea drumul ramurii de copac şi să se lase în mâinile lui. Aşa a făcut şi a ajuns cu bine pe un loc sigur. Aşa să facem şi noi în orice necaz al vieţii noastre şi vom avea parte numai de speranţă şi bucurii.
Biserica are o cântare frumoasă, pe care, conform lecturilor de astăzi, trebuie să o intonăm cu toţii: "Preaiubitul meu e Domnul, fără seamăn pe pământ; glasul lui e armonie, farmec e al său cuvânt. Preaiubitul meu e Domnul, nimeni asemenea nu-i; ce n-aţi da, de l-aţi cunoaşte, ca să fiţi şi voi ai lui" (cf. Colecţie de cântece 02,26).
Şi ce este important şi demn de remarcat în acest mesaj de bucurie şi speranţă, al lecturilor şi rugăciunilor de astăzi, că Domnul vine, că Domnul este aproape, că Domnul deja este venit în mijlocul nostru, este faptul că această veste bună şi minunată, îi cuprinde pe toţi oamenii de bunăvoinţă de pe întregul pământ, indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei, indiferent dacă sunt căsătoriţi sau necăsătoriţi, indiferent dacă sunt avuţi sau săraci; şi mai ales, indiferent dacă sunt sănătoşi sau bolnavi, indiferent dacă sunt în libertate sau în temniţă, indiferent dacă se bucură sau plâng. Şi am să-mi justific acum afirmaţiile.
Sfântul Ioan Botezătorul a trăit pe vremea când ţara era ocupată şi exploatată, atât de romanii străini cât şi de guvernanţii interni; atât de simbriaşii păgâni, cât şi de simbriaşii interni, cum erau soldaţii şi vameşii chemaţi astăzi la convertire; atât de slujitorii cultului păgân cât şi de slujitorii cultului ebraic, căci toţi îşi dăduseră mâna la oprimarea sărmanului popor.
Dar bucuria apropiatei veniri a lui Mesia l-a făcut pe sfântul Ioan Botezătorul să nu ţină seama de toate aceste dureri şi să lase locul sigur de acasă pentru a locui sub cerul liber; să lase hrana decentă de acasă pentru a se hrăni cu lăcuste şi cu apă murdară din Iordan. El a făcut toate acestea pentru a putea ajunge acolo unde oamenii obişnuiau să se adune pentru curăţiri rituale; pentru ca ajuns acolo să poată striga din toată inima şi din toate puterile, ca să poată fi auzit cât mai de departe şi de cât mai mulţi; pentru ca ajuns acolo să predice veste bună a apropiatei veniri a lui Mesia, venire pe care oamenii o aşteptau de veacuri, dar şi convertirea autentică.
În predicile lui, Ioan Botezătorul, spunea tuturor că, de la binecuvântările, harurile şi fericirile lui Mesia care vine, nu este exclus nimeni, nici chiar cei proscrişi ca, indiferenţii religios, vameşii şi ostaşii; însă cei care doresc şi aşteaptă venirea lui Mesia cu toate binecuvântările şi harurile lui, trebuie să se purifice, trebuie să se cureţe prin mărturisirea păcatelor, prin schimbarea şi îndreptarea vieţii şi prin fapte de pocăinţă.
Sfântul profet Sofonia, care ne-a anunţat astăzi bucuria că Domnul locuieşte deja în mijlocul nostru, trăia în durere sufletească mai mare ca durerea lui Ioan Botezătorul, căci el trăia în durerea depărtării de ţară, trăia în durerea exilului babilonic, unde împreună cu poporul deportat, plângea după Sion şi Templu; iar în această durere mai era constrâns şi să construiască canale de irigaţii pentru belşugul păgânilor (cf. Ps 137,1-6), aşa cum altădată înaintaşii lor au fost constrânşi să confecţioneze cărămizi pentru a construi la faraon cetăţile Ramses şi Piton (cf. Ex 1,11). Şi plus de asta, babilonienii, în batjocură, le mai cereau să le câte din cântările Sionului.
Când profetului Sofonia i s-a comunica de sus că Domnul nu i-a părăsit, că Domnul a mers şi a locuit alături de ei în Babilon, aşa cum a mers şi a locuit alături de ei Egipt, aşa cum de altfel a mers cu ei şi a locuit cu ei ori pe unde au umblat, a fost cuprins de o aşa bucurie şi speranţă, care mai întâi l-a făcut să uite suferinţele şi apoi să vestească această bucurie întregului popor: "Nu te teme, Sioane; nu te teme de nici o nenorocire; nu-ţi pierde curajul; Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un eliberator puternic. El îşi va găsi în tine bucuria şi veselia; el va cânta pentru tine ca în zilele de sărbătoare, căci el are pentru tine o dragoste reînnoită (cf. Sof 3,14-18).
Sfântul Paul, care ne vorbeşte în cea de-a doua lectură, la momentul când le-a scris filipenilor, nu numai că era bătrân şi foarte bolnav, nu numai că era lipsit de orice mijloc de trai şi de prieteni, ci era şi înlănţuit într-o temniţă din Roma, pentru speranţa şi bucuria sa în Cristos. Dar toate aceste nu l-au împiedicat să scrie că nu numai că Domnul vine, nu numai că Domnul locuieşte în mijlocul nostru, ci să scrie şi să înveţe că Domnul este şi foarte aproape de unul fiecare dintre noi, şi să ne cheme, nu numai să nu ne lăsăm tulburaţi de vreo grijă sau împrejurare nefavorabilă, ci să ne cheme şi să ne bucurăm pururi, şi încă de o aşa manieră încât bucuria noastră în Domnul să fie cunoscută de toţi oamenii, chiar şi de păgâni, căci Domnul fiind foarte aproape de orice om, de acum totul se rezolvă pentru noi prin simple rugăciuni, cereri şi aduceri de mulţumire (cf. Fil 4,4-7).
Dacă toţi autorii sacri ai lecturilor de astăzi, în necazuri şi dureri foarte mari, au făcut să răsune până departe vestea cea bună a mântuirii, atunci şi noi, oprimaţii, în fel şi chip, de astăzi, trebuie să facem să răsune această veste bună a mântuirii, ca să poată fi auzită toţi cei care nu o cunosc şi de toţi cei care o aşteaptă, căci mare va fi bucuria noastră.
Iată câteva alte exemple şi de alţi oameni, care aflaţi în dureri fizice şi sufleteşti ca protagoniştii lecturilor de astăzi, pe care bucuria apartenenţei la Cristos şi Biserica sa i-a făcut să uite de dureri şi să strige de bucuria mântuirii: apostoli, închişi şi bătuţi, "s-au bucurat că au fost învredniciţi să sufere ocară pentru Cristos" (Fap 5,41); sfântul apostol Andrei, atunci când a văzut de departe crucea pe care trebuia să fie răstignit, a spus: "Cruce iubită, dorită şi căutată, cu bucurie vin la tine, căci tu mă aşezi în braţele Mântuitorului meu"; sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), bătrân, bolnav şi aproape de moarte striga: "Simt că mor de bucurie, pentru că o să ajung foarte curând la Dumnezeul meu şi totul meu"!; un cerşetor sărac şi bolnav îi spune teologului Hans Tauler (1290-1361) că el n-a avut nici măcar o clipă în care să nu fie fericit, pentru că a voit totdeauna ceea ce a voit Dumnezeu; sfântul Filip Neri (1515-1595) era fericit în insulte, pentru că se poate asemăna cu Isus; sfântul Francisc de Sales (1515-1595) era vesel în orice suferinţă, pentru că o privea prin prisma învierii şi a fericirii veşnice care i se pregăteşte (cf. Rom 8,18) etc.
În suferinţe fizice şi sufleteşti, dintre cele mai mari, dar cu bucuria lui Isus în inimă, mulţi oameni au reuşit să dea lumii, mai capodopere. Astfel: sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), bătrân, bolnav, mâncat de şobolani de viu şi aproape de moarte, a scris magnificul "Imn al Creaturilor"; compozitorul german Ludwig van Beethoven (1770-1827), fiind grav bolnav şi complet surd, a compus faimoasa Simfonie a IX-a sau "Oda bucuriei"; John Milton (1608-1674), care a fost poet, prozator, dramaturg şi filozof englez, fiind bolnav şi complet orb, a scris faimoasele poeme, Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit şi exemplele pot continua.
Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) îi spunea odată fratelui Leon (+1271) că bucuria desăvârşită nu constă nici în ştiinţă, nici în puterea de a predica, nici în puterea de a face minuni, ci constă în capacitatea de a se recunoaşte unul dintre "micuţii" lui Isus, de a suferi toate din dragoste pentru Isus şi a lucra cu speranţa şi bucuria venirii Isus (cf. Perfecta bucurie, din Floricelele Sfântului Francisc, cap. VIII).
Şi tot sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) îi spunea sfintei Clara (1193-1253): "Nu te încrede în oameni, trebuie să moară. Nu te sprijini de copaci, trebuie să se usuce. Nu te sprijini de ziduri, trebuie să cadă. Sprijină-te de Dumnezeu, numai de Dumnezeu. El rămâne întotdeauna".
A privi toate prin prisma nevredniciilor noastre, a ne sprijini numai pe Dumnezeu, a încrede numai în Domnului Isus care vine şi a lucra la convertirea noastră, aşa cum ne-a cerut astăzi Cuvântul Domnului, tot de dragul venirii lui Isus, asta înseamnă că am pornit şi noi pe drumul bucuriei depline, bucurie care se va desăvârşi pentru noi în cer, unde Isus ne-a pregătit fiecăruia câte un loc (cf. In 14,2-3).
* * *
Consideraţie la duminica a III-a din Advent - C
"Dumnezeu ne-a pus în această lume pentru a-i sluji pe alţii!" (Sfântul Ioan Bosco)
Ne apropiem de Crăciun, de Naşterea Domnului nostru Isus Cristos, iar Ioan Botezătorul ne arată cum trebuie să ne pregătim inima şi ce trebuie să facem pentru primirea lui Mesia. Să încercăm să o eliberăm de idolii pe care îi înalţă egoismul în sufletul nostru: bogăţie, lăcomie, superficialitate.
Această duminică a treia din Advent se mai numeşte şi "Duminica gaudete", adică Duminica bucuriei, atât pentru faptul că Domnul este foarte aproape (cf. Fil 4,5), dar cât şi pentru faptul că pregătirea în vederea sosirii lui Mesia, trebuie să fie făcută şi ea tot cu bucurie (cf. Sof 3,14; Is 12,6; Lc 3,10-14).
Faptele pe care Ioan Botezătorul le-a cerut contemporanilor săi ca să le împlinească pentru a se pregăti cum se cuvine pentru venirea mântuitorului, ne sunt şi nouă cerute ca să le împlinim, pentru a ne pregăti cum se cuvine pentru venirea lui Isus.
Iată ce spune concret textul biblic de astăzi în acest sens: "În acel timp, mulţimile care veneau să se boteze îl întrebau pe Ioan: "Ce trebuie să facem?" Iar Ioan le răspundea: "Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are provizii de alimente să facă la fel". Au venit şi unii vameşi să se boteze, şi l-au întrebat: "Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?" El le-a răspuns: "Să nu cereţi nimic mai mult peste ceea ce v-a fost poruncit să luaţi". La rândul lor, ostaşii îl întrebau şi ei: "Dar noi ce trebuie să facem?" Şi le-a zis: "Să nu asupriţi pe nimeni, nici să nu învinuiţi pe cineva pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră" (Lc 3,10-14).
Sfântul Grigore de Nazianz (330-389/390), teolog grec, episcop, şi părinte al Bisericii, spunea: "Nimic nu are omul în el aşa de dumnezeiesc ca facerea de bine".
Ceea ce vine din cer, ca ploaia şi zăpada, trebuie să se întoarcă înapoi în cer (cf. Is 55,10-11). Darurile vin de la Dumnezeu, trec prin mâinile aproapelui nostru şi se întorc din înapoi la Dumnezeu. De altfel şi realităţile pământeşti se desfăşoară tot sub această logică divină: izvorul nu primeşte apa pentru el însuşi, ci pentru a o da apă celui însetat; floarea nu primeşte culoarea şi parfumul pentru sine, ci pentru a încânta pe trecători cu frumuseţea şi parfumul ei; pomul nu primeşte fructele pentru el însuşi, ci pentru a le oferi oamenilor şi animalelor; mama nu primeşte laptele pentru ea însăşi, ci pentru a fi dat copilaşului; chirurgul nu primeşte talentul pentru el însuşi, ci spre folosul pacienţilor; geniul literar, muzical, ştiinţific sau oricare alt geniu nu sunt pentru posesor, ci este pentru întreaga umanitate. La fel şi noi nu am primit sănătate, putere, diferite talente, îmbrăcăminte şi alimente sau altceva, numai pentru noi înşine, ci şi pentru a împărtăşi şi fraţilor noştri.
Cunosc personal o soră, care lunar îşi verifica garderoba pentru a vedea ce are în doua exemplare, ca una să dea celui care nu are. Căci ea ştie că sfântul Vasile cel Mare (330-379), arhiepiscop şi doctor al Bisericii, spunea: "Haina în plus, hrana în plus şi încălţămintea în plus sunt ale săracului, pe care Domnul ni l-a încredinţat fiecăruia dintre noi".
Sfântului Ioan Bosco (1815-1888), preot, pedagog şi scriitor creştin, îi plăcea mult această maximă: "Ceea ce se dă înfloreşte, ceea ce se ţine pentru sine putrezeşte. Cine acţionează din motive de caritate, de iubire, este bogat!" Lui îi plăcea să le repete tinerilor săi: "Dumnezeu ne-a pus în această lume pentru a-i sluji alţii!".
Este clasic exemplul lui Raoul Follereau (1903-1977) din cartea sa intitulată Am visat. Un om s-a prezentat la judecata Domnului. I-a spus: "Vezi, Dumnezeul meu, am păzit legea ta, nu am făcut nimic rău, nedrept. Doamne, mâinile mele, priveşte-le, sunt curate!" Bunul Dumnezeu i-a răspuns: "Fără îndoială, fără îndoială, sunt curate, dar sunt şi goale!" Omul acela era el însuşi. De aceea a plecat în Hawai, pentru a-şi umple mâinile slujind pe leproşi.
Un credincios a istorisit următoarele: "Eram tânăr student şi am fost nevoit să mă duc iarna pe un ger cumplit intr-un oraş aflat la o depărtare destul de mică (Întâmplarea a avut loc cu peste 60 de ani în urmă, când nu erau aşa de multe mijloace de transport). Pe drum m-a apucat o ameţeală aşa de mare, încât n-am mai putut să merg şi m-am aşezat jos încredinţându-mi sufletul în mâna Domnului. Am adormit. Când m-am trezit, eram in braţele unui căruţaş care, cu multă greutate, mă adusese în simţiri; apoi m-a luat în căruţa lui până în satul vecin. Acolo am vrut să-i dau nişte bani ca mulţumire pentru osteneala lui, dar căruţaşul n-a vrut nicidecum să primească, spunând că pentru un astfel de serviciu nu poate primi nici un ban, fiindcă şi-a făcut doar datoria de om faţă de aproapele său. «Spuneţi-mi cel puţin numele, ca să mă rog pentru dumneavoastră», i-am spus eu. Nici aceasta n-a voit, ci a adăugat: «Spune-mi dumneata, cum îl cheamă pe samariteanul milostiv?» (cf. Lc 10,30-35). Nu am ştiut ce să zic. Căruţaşul a dat bici cailor şi a plecat mai departe". "Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera" (Gal 6.9).
Ioan dă astăzi o lege şi contra corupţiei: "Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi; sa nu stoarceţi nimic de la nimeni şi să vă mulţumiţi cu lefurile voastre" (Lc 3,13-14).
Odată, sfinţii Cosma şi Damian (sec. IV), fraţi gemeni şi medici, au fost chemaţi la căpătâiul unei femei foarte grav bolnave, pe nume Paladia, care nu a mai găsit vindecare la nici un medic al timpului. Cei doi sfinţi, numai prin credinţă şi puterea rugăciunii, au reuşit să o vindece pe Paladia, care s-a sculat perfect sănătoasă şi a dat slavă lui Dumnezeu. Dorind să-i răsplătească pentru binele făcut, Paladia s-a îndreptat spre Damian, arătându-i trei ouă şi zicând: "Ia acest dar în numele Sfintei Treimi dătătoare de viaţă, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt". Auzind numele Sfintei Treimi, doctorul fără de arginţi nu a îndrăznit să refuze. Când a auzit Cosma întâmplarea, s-a întristat crezând că făcând aceasta fratele său a încălcat hotărârea de a lucra fără plată şi numai pentru numele Domnului. Pe patul de moarte, el a cerut ca fratele său să nu fie înmormântat lângă el. Sfântul Damian s-a stins şi el din viaţă la scurt timp şi toţi se întrebau unde va fi îngropat. Dar Dumnezeu a făcut o minune printr-o cămilă, pe care "doctorii fără de arginţi" au vindecat-o şi care glăsuind cu voce omenească, le-a spus să nu se îndoiască şi să-l pună pe Damian lângă Cosma, pentru că Damian nu a acceptat ouăle de la femeie drept plată, ci din respect pentru numele lui Dumnezeu. Sfintele trupuri ale doctorilor fără arginţi au fost îngropate împreună în Thereman (Mesopotamia). După moartea lor, la mormintele lor s-au înfăptuit multe minuni.
Astfel şi el a respectat porunca mântuitorului nostru Isus Cristos care a spus: "În dar aţi primit, în dar să daţi" (Mt 10,8).
Dumitru Uţă (1916-1980) a fost unul dintre "sfinţii temniţelor româneşti", un adevărat doctor fără de arginţi, care a stat închis la Aiud timp de 23 de ani. A fost un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi cu o mare dăruire faţă de semeni. După ce l-a vindecat pe subdirectorul închisorii Aiud, Mareş, de tifos, doctorul Uţă a devenit omul cel mai respectat din închisoare, chiar de către conducere. La un moment dat s-a pus problema să fie eliberat, pentru buna lui purtare şi merite medicale. Însa doctorul Uţă a răspuns: "Unde pot fi eu mai mult de folos, aici sau afară?"... Şi a rămas în închisoare. Aici a cunoscut-o pe Veronica, fiica unui gardian, pe care a meditat-o la engleză. Veronica a fost atât de impresionată de acest om, încât l-a aşteptat douăzeci de ani să se elibereze şi să se mărite cu el. S-au căsătorit în 1967. Se pare că doctorul Uţă nu se mai gândea la căsătorie. A făcut-o însă numai pentru a-i răsplăti Veronicăi aşteptarea şi dragostea. Acesteia i-a devenit, cum va spune ea singură mai târziu, un adevărat "părinte sufletesc". La ieşirea din închisoare i s-a dat un post de medic într-un mic sat. Acolo îl găseai toata ziua la "spital", pe care el singur îl dotase. În scurt timp a devenit omul cel mai iubit din toate satele din împrejurimi. Pentru munca lui nu primea nici o plată. Oamenii ar fi vrut mult să-i mulţumească, să-i arate recunoştinţă, numai că doctorul lor nu mânca aproape nimic, afară de fructe. Însă nici de acestea nu primea. În cele din urmă, sătenii au găsit totuşi o cale discretă de a-i dărui câte ceva: îi lăsau în gradină, pe neobservate, traiste pline cu fructe. Si astfel, toată vara şi toamna puteau fi văzute, ca-n poveşti, grămezi de fructe sub pomii din grădinuţa doctorului Uţă (cf. www.sfintii-inchisorilor.ro)
Noi, cei de astăzi, să facem măcar ceea ce a spus Ioan Botezătorul, adică să nu luăm mai mult decât este drept şi corect.
Închei cu o strofă din frumosul cânt de Advent: "Dorit Mesie, vino, de veacuri multe aşteptat; ne scapă de robie, ne scapă de păcat!"
Pr. Ioan Lungu
