Dumnezeu ne-a chemat prin evanghelie spre dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Cristos (cf. 2Tes 2,14).
Duminica trecută am văzut că momentul Cezareii lui Filip, a însemnat un moment de cotitură în viaţa lui Isus, dar mai ales în viaţa ucenicilor săi, căci Isus pentru prima dată le-a anunţat ucenicilor săi că el, Fiul Omului, "trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie" (Mc 8,31). Acesta era planul divin de mântuire, dar apostolii nu numai că nu l-au înţeles, ci Petru chiar a protestat cu vehemenţă (cf. Mc 8,32). Văzând Isus că ucenicii n-au înţeles mare lucru din minunile şi învăţăturile sale de până atunci, a lăsat pentru puţin timp mulţimile şi a început să se ocupe în mod special de ucenicii săi, pentru ca ei să priceapă şi să accepte planul lui Dumnezeu de mântuire, prin patima, moartea şi învierea lui.
Isus s-a preocupat de ucenicii săi de atunci, dar şi de ucenicii săi din toate timpurile, pentru că după patima, moartea, învierea, înălţarea şi glorificarea sa la dreapta Tatălui, ei trebuiau să preia şi să continue misiunea de sa: de a paşte oile sale (cf. In 21,15-17), de a face ucenici din toate neamurile (cf. Mt 28,19) şi de a-i fi martori până la marginile lumii (cf. Fap 1,8).
De aceea, Isus, în evanghelia de astăzi, începe prin a le vesti pentru a doua oară patima, moartea şi învierea lui. Această a doua vestire este tratată cu indiferenţă. Isus le vorbeşte despre cum el va fi "dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide" (Mc 9,31), pe când ei se implică în dispute zadarnice de supremaţie, care este primul, care este mai mare (cf. Mc 9,34).
Dacă ei ar fi cunoscut Scripturile, ar fi ştiut că planul divin de mântuire implică patima şi moartea lui Mesia. Biserica a ales astăzi spre exemplificare textul din Cartea Înţelepciunii, care redă gândurile celor răi: "Să-l vânăm pe cel drept, pentru că ne stinghereşte şi se împotriveşte faptelor noastre; să-l încercăm cu ocări şi cu chinuri; să-l dăm unei morţi de ocară, căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el" (Înţ 2,12.19-20).
Într-adevăr, cuvintele şi acţiunile lui Isus i-au stingherit pe liderii acelor vremuri, în special pe farisei, pe cărturari şi pe marii preoţi. Ei sunt cu adevărat cei care l-au dat la moarte pe Isus. Dar după cuvântul Scripturii, Isus a fost protejat de Tatăl ceresc. Protecţia pe care a primit-o Isus de la Tatăl a fost diferită de ceea pe care o aşteptau cei răi, ca Isus să fie cruţat de moarte. Pentru a împlini planul de mântuire, Isus s-a lăsat dat la moarte, dar a spus: "Nimeni nu-mi ia viaţa cu sila, ci o dau eu de la mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi" (In 10,18). Într-adevăr, Isus a învins moartea, aşa cum a prezis, căci, după trei zile de la moartea lui, a înviat biruitor şi măreţ pentru a nu mai muri (cf. Mc 9,31). De aceea, sfântul Paul avea să scrie ceva mai târziu: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?" (1Cor 15,54-55).
Mare problemă au avut apostolii cu înţelegerea şi cu acceptarea planului divin de mântuire a lumii prin cruce. Deşi Isus le-a vorbit cel puţin de trei ori că el va trebuie să sufere, să moară, dar şi să învie din morţi (cf. Mc 8,31; 9,31; 10,33), ei tot la un Mesia pământesc se gândeau. Deşi Isus le-a vorbit ucenicilor săi despre faptul că împărăţia sa care nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36), ei tot la o împărăţie a sa pământească se gândeau Deşi Isus le-a vorbit că-i va face mari şi fericiţi în cer, ei tot mărire şi fericire pământească îşi doreau (cf. Mt 19,28). De aceea, Ioan şi Iacob voiau să stea la dreapta şi la stânga lui Isus, în împărăţia sa (cf. Mc 10,37-40); Iuda şi-a dorit punga cu bani (cf. In 13,29); Petru voia să ia el deciziile, fapt pentru care a şi protestat când Isus le-a vorbit despre patima şi moartea sa (cf. Mc 8,32). Şi fiecare dintre ucenici voiau să fie cei dintâi în împărăţia mesianică a lui Isus, în câte un domeniu de activitate.
Cu un cuvânt, Isus voia să le dea o împărăţie cerească, iar ei, orbiţi de înţelepciunea lumii, inspirată de diavol (cf. Iac 3,18-4,3), voiau o împărăţie pământească; Isus voia să le dea bogăţii veşnice, iar ei alergau după bogăţii trecătoare; Isus voia să-i facă cei dintâi în ceruri, iar ei voiau să fie cei dintâi pe pământ; Isus voia să-i facă fericiţi în cer, iar ei voiau să fie fericiţi pe pământ.
Ucenicii Domnului aveau toate aceste dorinţe contrare voinţei lui Dumnezeu, pentru că nu cunoşteau Scripturile. Apostolii voiau să fie mari şi cei dintâi pe pământ, iar Biblia spune că Dumnezeu îi preferă pe cei care aleg să fie mici şi cei din urmă. Să ne gândim la cine sunt preferaţii Domnului, în Biblie: Abel, Iacob, Rahela, Iosif, David, Fecioara Maria, creştinii cei buni şi simpli (cf. 1Cor 1,26-29).
De aceea, Isus, după momentul Cezareei lui Filip, i-a adus pe ucenicii săi acasă, la Cafarnaum (cf. Mc 9,33), pentru a le sădi în suflete adevărul mântuirii, căci ei trebuiau să poarte mântuirea de la cruce, în toată lumea.
Ucenicii lui Isus de atunci, dar şi din toate timpurile, nu-şi vor putea împlini această misiune, decât luând şi ei, asemenea lui Isus, crucea în fiecare zi, de aceea le-a spus: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva" (Mc 8,34-35).
Iar cine va accepta planul divin de mântuire propus de Isus, la a doua sa venire va fi răsplătit regeşte (cf. Mt 19,28), cu împărăţie veşnică (cf. Lc 12,32), cu lăcaşuri veşnice (cf. In 14,2) şi cu ospăţ veşnic împărăţia sa (cf. Lc 12,37; 13,29).
Deşi, în evanghelia de astăzi, ucenicii par să nu fi înţeles nimic din discursul lui Isus despre necesitatea crucii lui şi a lor, pentru mântuire, totuşi, din relatările Bibliei şi ale istoricilor, vedem că până la urmă toţi apostolii au dobândit acea înţelepciune care vine de sus este, care înainte de toate, curată, paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie, înţelepciune pe care o laudă sfântul Iacob în lectura a doua de astăzi (cf. Iac 3,17).
Cum şi-au dovedit apostolii înţelepciunea care vine de sus? După învierea lui Isus, toţi apostolii au plecat misionari în lumea întreagă; toţi apostolii s-au plecat spre: copii, bătrâni, bolnavi, orfani, săraci, văduve, descurajaţi, păcătoşi. Ba, mai mult, toţi apostolii au primit cu generozitate ocara crucii şi moartea, făcând din ea un obiect de laudă şi bucurie (cf. Fap 5,41; Col 1,24), spunând chiar că "suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită" (Rom 8,18).
Astfel toţi apostolii Domnului au murit martiri purtând evanghelia mântuirii la toate neamurile şi în toată lumea. Astfel: Petru a fost răstignit cu capul în jos (cf. In 21,18); Andrei a fost răstignit pe o cruce în formă de "X"; Iacob a murit primul de sabia lui Irod (cf. Fap 12,2); Ioan a fost fiert într-un cazan cu ulei încins; Matei a murit de sabie; Iacob, ruda lui Isus, a fost aruncat de pe templu; Toma a fost străpuns cu suliţa; Bartolomeu a fost jupuit de viu; Matia a fost bătut cu pietre; Paul a fost decapitat.
Aceasta este logica creştinismului, ea nu coincide cu logica lumii. Dar unde sunt astăzi, toţi apostolii şi toţi creştinii cei buni care au muncit, suferit şi murit pentru evanghelie? Sunt în cer, sunt în lăcaşurile veşnice, stau pe scaune de domnie, stau la ospăţul veşnic, îl urmează pe Isus oriunde. (cf. Ap 14,4).
De aceea, sfântul Petru ne spune că, în necazuri şi dureri, "noi aşteptăm, după promisiunea Domnului, ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea" (1Pt 3,13). "Căci, Dumnezeu, pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, pentru ca el să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi slăvit" (Rom 8,29-30).
Într-o noapte, sfântul Petru din Verona (1205-1252), un italian, nu putea dormi din pricina calomniilor nedrepte. Deşi era un sfânt, unii îl socoteau nedemn şi rău. Nemaiputând de amărăciune, se aruncă în genunchi înaintea unui răstignit şi plânse: "Isuse, tu ştii bine că sunt nevinovat. De ce permiţi să fiu astfel ponegrit?" Îndată chilia lui străluci de o lumină cerească şi auzi un glas care-i zise: "Petre, tu ştii că eu nu am făcut oamenilor decât bine. Pentru ce m-au ponegrit şi răstignit ei?" "Înţeleg, Doamne, a spus sfântul Petru de Verona, acesta este planul veşnic de mântuire al Tatălui".
Domnul nostru Isus Cristos i-a apărut într-o zi sfintei Clara de Montefalcone (1268-1308). Purta pe umeri o cruce grea. "Fiica mea, i-a spus el, de multă vreme caut un loc pe pământ, un loc solid, ca să-mi plantez crucea şi n-am găsit alt loc mai bun decât inima ta; trebuie să o primeşti, să suferi şi s-o laşi să prindă rădăcini". Ea şi-a desfăcut pieptul şi a primit propunerea. După moarte, în inima ei s-a găsit întipărit chipul Domnului răstignit.
La această înţelegere şi acceptare a crucii doreşte Biserica lui Isus să-i aducă pe toţi fiii ei. Iar mulţi creştini din toate timpurile au ajuns la această înţelegere fericită şi mângâietoare.
Apostolul Paul a scris Epistola către Filimon, din temniţă. Şi ştiţi ce scrie în această epistolă? "Mulţumesc lui Dumnezeu, am bucurie şi mângâiere!" (Flm 1,4.7). Nici un cuvânt de plângere şi durere. Picioarele îi erau legate în obezi grele şi apostolul Paul scrie despre bucurie şi mângâiere.
Nu numai apostolii au slujit evanghelia până la dăruirea vieţii, ci şi toţi creştinii cei buni din toate timpurile şi locurile. Amintesc aici de sora Leonella Sgorbati (1940-2006), din Italia, care după ce a slujit mulţi ani pe cei săraci şi mici din Somalia, drept răsplată, a fost împuşcată fără motiv (cf. In 15,25). A murit liniştită şi pronunţând cuvântul "iertare" pentru cei care au ucis-o, ca Isus pe cruce (cf. Lc 23,34).
Se spune că, odată, un copil, privind o icoană cu Isus înviat care radia de strălucire şi fericire veşnică, i-a spus mamei sale că şi lui i-ar plăcea să ajungă să radieze de fericire şi strălucire ca Isus înviat. Atunci, mama i-a răspuns că tocmai pentru ca toţi oamenii să ajungă la o astfel de înviere fericită şi strălucitoare, Isus a pătimit, a murit, a înviat, s-a înălţat la cer, s-a glorificat la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi. Cine vrea să dobândească fericirea şi strălucirea lui Isus înviat şi glorificat, trebuie ca personal să-l primească pe Isus ca mântuitor al său şi să trăiască conform evangheliei pe care el ne-a lăsat-o. De altfel, pe toţi oamenii, "Dumnezeu i-a chemat prin evanghelie să dobândească gloria Domnului nostru Isus Cristos" (2Tes 2,14).
Pr. Ioan Lungu
