"Orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Lc 3,6)
Primul Război Mondial (1914-1918) încă nu se sfârşise, dar trupele germane au fost silite să se retragă de pe teritoriul Belgiei. Regele Albert I (1875-1934) voia să se întoarcă din exil pentru a-şi relua domnia. Dar pe unde să se întoarcă, deoarece toate drumurile erau stricate, toate podurile erau rupte, toate căile de acces erau blocate din cauza exploziilor. Locuitorii Belgiei, auzind că regele lor cel bun vrea să se întoarcă pentru a-şi relua domnia, toţi de la mic la mare s-au pus pe treabă pentru a reface căile de acces pentru sosirea regelui lor. Şi când în munca lor apărea oboseala sau descurajarea, era suficient ca cineva să strige: "Vine regele!", că imediat dispăreau orice urmă de oboseală şi de descurajare. Şi, terminând ei de reparat drumurile, podurile şi căile ferate, regele s-a întors. Pentru toţi locuitorii ţării regele a avut un cuvânt bun. Astfel: celor cu locuinţele stricate le spunea: vă voi face altele mai frumoase; celor răniţi în lupte le spunea: vă voi sprijini ca să nu duceţi lipsă de nimic; celor întristaţi de cele pierdute în război le spunea: voi lucra pentru bucuria voastră.
Una dintre cele mai încântătoare făgăduinţe făcute de Dumnezeu omului păcătos şi pierdut este cea cuprinsă în pericopa evanghelică de astăzi: "Orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Lc 3,6). Iar mulţi biblişti interpretează expresia "orice făptură" ca "orice element al creaţiei", adică vieţuitoare, plante şi întreg universul afectat de primul păcat. Şi putem crede aceasta, de vreme ce sfântul Paul ne spune: "Creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu. Căci creaţia a fost supusă zădărniciei" (Rom 8,19-20).
Sfântul Luca vorbeşte astăzi despre mai multe nume de regi şi cârmuitori străini ai Israelului: împăratul roman, Tiberiu, guvernatorul Ponţiu Pilat, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ţinutului Itureii şi Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abileneii; vorbeşte apoi de doi mari preoţi în loc de unul care era ales pe viaţă, Anna un destituit şi Caiafa un numit al lui Irod, un haşmoneu uzurpator din gruparea lui Irod, care alături de familia "marilor preoţi" au format o grupare paralelă, numită "a preoţilor de seamă". Despre Pilat din Pont, Filon din Alexandria (25 îC-50dC), un filozof mistic evreu, spune: "Pilat era crud şi nu se dădea înapoi de la nimic. Sub guvernarea lui nimic nu se putea obţine în Iudeea fără corupţie; peste tot domnea orgoliul, aroganţa şi insolenţa; ţara era jefuită oprimată şi insultată în tot felul; oamenii erau trimişi la moarte fără a fi judecaţi mai înainte; cruzimea implacabilă a tiranului nu ceda niciodată". Luca, prezentându-ne toate aceste personaje sumbre, a voit să arate că poporul ales din acea vreme era într-o grea robie atât trupească cât şi sufletească şi că era la discreţia unor impostori străini şi a unor uzurpatori fără teamă de Dumnezeu.
Apoi, Luca a voit să ne mai spună că într-un moment precis al istoriei lumii, în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar (42 î.Cr-37d.C), în Palestina subjugată de impostori şi uzurpatori corupţi, când nimeni nu se mai aştepta la ceva bun, iată tocmai atunci Dumnezeu şi-a întors faţa către poporul său şi către lumea întreagă robită de păcat, anunţând prin gura şi viaţa lui Ioan Botezătorul, un fiu fidel al său şi un preot legitim al poporului ales, apropiata sosire a mântuitorului promis de veacuri şi pornind pregătirile în vederea sosirii şi primirii mântuirii lui.
Spunem aici că tocmai fidelitatea şi legitimitatea au fost motivele pentru care Cuvântul lui Dumnezeu i-a fost adresat lui Ioan şi nu regelui, nu guvernatorilor şi nu preoţilor vremii. Acestea au fost şi motivele alegerii divine a lui Iosif şi a Mariei pentru a-l trimite pe Isus în lumea de mântuit. Acestea vor fi şi motivele alegerii noastre pentru fericirea cerului. Acum a început dreptatea împărăţiei lui Dumnezeu.
Prima lectură luată din cartea profetului Baruh (cf. Bar 5,1-9) ne vorbeşte despre robia grea şi amară a unei alte robii a evreilor, cea din Babilon; dar lectura ne vorbeşte şi de eliberarea lor miraculoasă şi nebănuită adusă lor de Dumnezeu prin regele persan, Cirus. Biserica a văzut mereu în această robie din Babilon, ca şi în robia faraonică, ca şi în cotropirea romană dinaintea venirii lui Isus, o imagine a unei alte robii într-un alt Babilon, într-un alt Egipt şi a unei alte cotropiri, cele ale puterilor întunericului, ale păcatului şi ale morţii. Dar în eliberarea miraculoasă a evreilor din Babilon prin regele Cirus, ca şi în eliberarea din egipteană prin Moise, Biserica a văzut eliberarea spirituală a fiilor ei şi a întregii lumi de sub toate robiile, jugurile şi cotropirile trupeşti şi sufleteşti, prin regele veacurilor, Isus Cristos, a cărei revenire o pregătim şi o aşteptăm şi noi acum.
Ioan Botezătorul, care a fost prezis ca un nou Ilie (cf. Mal 4,5), asemenea lui Ilie a venit şi el lângă Iordan (cf. 1Rg 2,1-13) şi îi chema pe oameni la primirea mântuirii lui Dumnezeu, prin Isus Mesia, Isus care era deja venit şi urma să se arate pentru a mântui orice făptură şi întreg universul (cf. Lc 3,6).
Misiunea lui Ioan Botezătorul a fost şi o împlinire a profeţiei lui Isaia (cf. Is 40,3-5), căci Ioan era glasul celui ce strigă în pustiu. Din punct de vedere spiritual, Israelul acelor timpuri era ca un pustiu, ca un pământ ars de soare şi ca un teren împietrit, refuzând orice rod lui Dumnezeu. Pentru a se putea pregăti la venirea Domnului, Israelul trebuia să treacă printr-o schimbare spirituală profundă.
Pe vremea aceea, când un rege venea acasă sau vizita un ţinut se netezeau drumurile şi se curăţeau localităţile, ca să i se uşureze deplasarea şi ca să-i încânte inima. Tocmai la această îndreptare şi curăţire sufletească i-a chemat Ioan pe oamenii acelor timpuri. Tocmai la această îndreptare şi curăţire sufletească ne cheamă şi pe noi astăzi Biserica, prin toţi crainicii ei, ca să o facem, şi să-i pregătim cale şi loc lui în inima noastră şi a tuturor fraţilor noştri. Isus, Domnul şi mântuitorul nostru, este deja pornit spre noi de peste două milenii, numai că noi, asemenea celor de pe timpul lui Ioan Botezătorul, nu-l cunoaştem bine şi nu-l primim (cf. In 1,11.26), deşi el bate la uşile noastre (cf. Ap 3,20). De aceea, anonimul dintr-o cântare creştină se tânguie: "Isuse, veşnic călător prin lumea de păcate, tu baţi încet şi iubitor la uşile încuiate".
Actualul Papă, Francisc (născut 17 decembrie 1936 şi fiind cel de-al 266 lea papă), ne spune că Dumnezeu de la primul păcat şi până acum aleargă şi bate mereu la uşile inimilor şi nu oboseşte să facă asta, pentru că el nu oboseşte iertând şi mântuind (cf. Is 55,7). Da, Dumnezeu a alergat după Adam şi Eva care au păcătuit şi apoi s-au ascuns (cf. Gen 3,8-10). Dumnezeu a alergat după poporul său care a părăsit Canaanul şi s-a dus după pâine, dar a ajuns rob (cf. Gen 42,1-2); a alergat după poporul său care din cauza profanării zilelor de sărbătoare a ajuns rob în Babilon (cf. 2Cr 36,21). Dumnezeu a alegat după poporul său care din cauza închinării la idoli a ajuns rob în propria-i ţară (cf. Lc 3,1-6). Dar Dumnezeu aleargă după fiecare om de mântuit, chiar dacă omul fuge, şi chiar după ce omul a primit botezul, căci vrea să ducă la bun sfârşit lucrarea mântuirii începută în el (cf. Fil 1,6).
Se spune că odată un bun creştin, asemenea psalmistului de astăzi, se lăuda cu ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el de când s-a convertit: cum i-au fost ridicate păcatele, cum a fost spălat şi mântuit la cruce, cum a fost scos din robia diavolului şi a morţii, cum a fost umplut de Duhul Sfânt, cum i s-a dat o viaţă nouă de vis, cum adună acum snopii bucuriei (cf. Ps 125/125,1-6). Atunci, cineva, auzindu-l cum se lăuda cu lucrarea lui Dumnezeu în el, l-a întrebat: dar care a fost partea ta în procesul convertirii? Atunci omul, ruşinat, i-a răspuns că partea lui a fost "fuga". Eu, amăgit de diavol şi lume, fugeam de Dumnezeu şi de mântuirea lui prin Cristos şi Duhul Sfânt. Dar Dumnezeu a alergat mai repede decât mine şi m-a prins, mântuindu-mă. Tare mulţi oameni mai fug şi astăzi de Dumnezeu şi de mântuirea lui prin Cristos şi Duhul Sfânt, deşi Biblia spune: "Opriţi-vă pe drum, priviţi şi întrebaţi care este calea cea bună. Mergeţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre" (Ier 6,16).
În urma convertirii noastre autentice, orice vale săpată de păcat este umplută, orice munte şi deal ridicat de mândrie sunt coborâţi, orice loc strâmbat de prezenţa răului este îndreptat, orice drum accidentat de abuzuri este nivelat (cf. Lc 3,4-6; Is 40,3-5). De către cine? De Isus care trăieşte în noi. De aceea Paul, un păcătos iertat care l-a primit pe Isus, spunea că Isus trăieşte în el şi că toate le poate prin Cristos (cf. Gal 2,20; Fil 4,13). Recunoaştem în aceste metafore - văi, munţi, dealuri, denivelări - pe desfrânatele şi păcătoşii publici, pe fariseii şi cărturarii mândri, pe vameşii lacomi şi necinstiţi şi pe soldaţii perfizi şi corupţi, pe toate categoriile de păcătoşi, de atunci şi din toate timpurile, care au venit şi vin la Isus pentru lumină, călăuzire, convertire, pocăinţă, îndreptarea vieţii şi mântuire.
Spre mântuirea noastră, "glasul" din pustiu strigă şi astăzi: "Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui! Orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite" (Lc 3,4-5). Dacă cineva primeşte chemarea, însuşi Dumnezeu îl ajută în această lucrare mântuitoare. Iar dacă omul refuză chemarea, Domnul însuşi va coborî şi va face dreptatea, căci Dumnezeu a hotărât să coboare orice munte înalt şi să umple orice vale cu dreptatea lui (cf. Bar 5,7).
Drepţii din Vechiul şi din Noul Testament au primit chemare şi l-au primit şi pe Domnul în viaţa lor şi, cu ajutorul lui, au îndreptat căile strâmbe din viaţa lor, au umplut orice vale, au nivelat orice munte şi deal, au netezit orice asperitate din viaţa şi sufletul lor şi, astfel au scăpat de judecată şi au primit mântuirea.
David, care ne vorbeşte în psalmul responsorial de astăzi (Ps 125/126,1-6), la început a fost un om după inima lui Dumnezeu (cf. Fap 13,22). Dar, amăgit de satana şi de patimile lui, a ajuns leneş, desfrânat şi ucigaş. La chemarea lui Dumnezeu, prin profetul Natan, se trezeşte, îşi recunoaşte vina, face pocăinţă, îşi îndreaptă viaţa şi niciodată de atunci nu a m-ai lenevit, nu a mai curvit şi nu a mai ucis (cf. 2Sam 12,7); astfel că astăzi nu mai vorbim de leneşul, păcătosul şi ucigaşul David, ci vorbim numai de sfântul rege şi profet, David.
Paul, care ne vorbeşte în cea de-a doua lectură de astăzi şi care ne îndeamnă să fim curaţi şi neprihăniţi pentru ziua lui Cristos şi care ne asigură că Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, îşi va duce la bun sfârşit lucrarea cea bună a mântuirii pe care a început-o în noi (cf. Fil 1,6.10), a avut un timp cât a fost rău şi prigonitor de creştini (cf. Fap 9,1-2). Dar s-a trezit la mărturia lui Ştefan, s-a convins la apariţia lui Isus, s-a botezat la chemarea Domnului, s-a lăsat dus la apostoli, şi-a recunoscut şi mărturisit vina şi păcatul, a făcut mereu pocăinţă, a plecat misionar până la marginile lumii şi a murit mărturisindu-l pe Isus ca unic mântuitor şi ca mijlocitor al nostru la Tatăl ceresc. Şi astăzi nu mai vorbim de prigonitorul Saul, ci vorbim numai de sfântul apostol Paul. Ce frumos!
Cei răi amintiţi astăzi de sfântul Luca, în pericopa evanghelică, pentru că nu s-au judecat singuri, pentru că nu l-au primit pe Dumnezeu în viaţa lor, pentru că au refuzat convertirea şi pocăinţa, au fost smeriţi şi judecaţi de dreptatea lui Dumnezeu. Tiberiu Cezar a murit sugrumat de un general al lui, Caligula. Irod tetrarhul a murit exilat în Galii. Pilat din Pont s-a sinucis. Toţi au ieşit din lume lăsând în urmă un nume de ocară.
Vai, cât de mulţi urmaşi au în lumea aceşti impostori şi uzurpatori fără teamă de Dumnezeu şi asupritori. Vai, şi cât de mulţi oameni au uzurpat şi astăzi numele de creştin, de fiu al lui Dumnezeu, de frate al lui Isus Cristos, de templu al Duhului Sfânt, făcând tocmai contrarul acestor nume şi deturnând pe mulţi de pe calea mântuirii. Cine nu-l primeşte pe Isus ca mântuitor, cine nu netezeşte calea dintre om şi Dumnezeu, nu este creştin adevărat, nu este născut din nou, nu este încă mântuit.
"Ioan a venit în toate împrejurimile Iordanului predicând convertirea spre iertarea păcatelor" (Lc 3,4).
La lucrarea de vestire a mântuirii, Dumnezeu nu l-a chemat numai pe Ioan Botezătorul, dar a chemat toată creaţia, începând de la îngeri şi până la ultimul fir de iarbă. De aceea, nici noi nu putem lipsi din această lucrare. Biblia ne spune că Dumnezeu a chemat la slujire a mântuirii întinderea cerurilor, mulţimea de ape şi înălţimile munţilor (cf. Ps 19,1-4); a chemat la slujire măgăriţa lui Balaam (cf. Num 22,28-31); a chemat la slujire nişte corbi (cf. 1Rg 17,4); a chemat la slujirea mântuirii peştii mării şi viermii pământului (cf. Iona 1,17; 4,7). Dar Domnul ne-a chemat la slujirea mântuirii şi pe noi.
Pentru profetul Iona necazurile şi suferinţele au început când a refuzat misiunea vestirii pocăinţei şi a mântuirii, când a refuzat să meargă la Ninive şi să vestească acolo convertirea şi mântuirea lui Dumnezeu. Multe din necazurile şi durerile noastre au la origine lipsa noastră de implicare în lucrarea divină de vestire a convertirii, pocăinţei şi a mântuirii. Apoi, pentru Iona, necazurile şi suferinţele au încetat după ce a început să predice convertirea. Dacă voim să scăpăm de multe dureri şi necazuri, să vestim mântuirea lui Dumnezeu, ca Iona, ca Ioan Botezătorul, ca Luca, ca Paul. Cuvântul cel viu şi plin de putere, cel ascuţit ca o sabie cu două tăişuri, este al lui Dumnezeu (cf. Evr 4,12), dar glasul acestui cuvânt puternic trebuie să fim noi, aşa cum au fost Isaia, Ioan, Luca (cf. Is 40,3; Lc 3,4) şi toţi creştinii cei buni. Şi cât timp noi nu vom deveni trâmbiţele cuvântului lui Dumnezeu, necazurile noastre nu vor înceta, dar vor creşte; pocăinţa lumii nu va începe; păcatele nu vor fi spălate şi iertate; mântuirea va fi întârziată, iar tristeţea lumii va fi prelungită. Uneori ajunge un simplu cuvânt bun.
Mi-amintesc acum de vestitul Charles de Foucauld (1850-1916), un francez, un indiferent religios, unul care de la prima sfântă împărtăşanie nu şi-a mai bătut capul cu împărăţia cerurilor, un aventurier în Maroc, unul care se mândrea cu lucrurile rele. Acesta odată, pe când s-a întors în ţară şi a început să se laude cu "bravurile" sale din Africa, a fost întrerupt brusc de o nepoţică, care l-a întrebat direct: "Dar pentru Dumnezeu, pentru sufletul tău şi pentru binele oamenilor ce ai făcut până acum"? A rămas mut. Pentru toate acestea nu făcuse nimic şi, toate acestea erau cele mai importante. Aceste cuvinte l-au făcut să se analizeze, să se convertească, să se facă călugăr şi preot, să plece misionar în Africa, şi să suporte martiriul pentru mărturisirea mântuirii prin Cristos. Aşa că astăzi nu mai vorbim de aventurierul Charles de Foucauld, ci de Fericitul Charles de Foucauld. Şi când ne gândim că totul a început de la cuvântul mântuitor al unei copile.
Tot o copilă l-a convertit şi pe necredinciosul scriitor american de origine franceză Thomas Merton (1915-1968). Aceasta se ruga pios într-o biserică. Rugăciunea şi mărturia de credinţă a acelei copile l-a convertit. Acest necredincios se face catolic, intră la călugării trapişti cu viaţă austeră, se face preot, face pocăinţă, predică convertirea şi mila lui Dumnezeu şi moare cu viaţă sfântă. Astăzi nimeni nu mai vorbeşte de necredinciosul Thomas Merton, ci de bunul părinte Thomas Merton.
Fraţilor, pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui; fiţi curaţi şi neprihăniţi, semănaţi Cuvântul cu lacrimi şi atunci Dumnezeu îşi va arăta strălucirea în voi, şi orice făptură va vedea mântuirea lui.
Pr. Ioan Lungu
