Pe o insulă, în largul oceanului fără nume, convieţuiau în lumină şi bucurie raţiunea, credinţa şi înţelepciunea.
Trecură multe veacuri, vremi după vremi troieniră... şi toate păreau să fie ca la început. Numai că, de la o vreme, raţiunea auzea din ce în ce mai greu şoaptele valurilor şi vietăţilor, iar ochii credinţei nu mai vedeau nimic, fiindcă în vârtejul vieţii zgomotoase din jur, nimeni nu o mai vedea nici pe ea. Nimic din bucuria de la început nu mai lumina ţărmul şi aşa, încet-încet, se lăsă un întuneric greu asupra insulei, iar insula prinse să se scufunde. Zadarnic striga înţelepciunea în urechea raţiunii, zadarnic încerca să trezească la viaţă credinţa. Valurile oceanului cuprinseseră deja insula. Disperarea înţelepciunii nu ajuta la nimic. Raţiunea nu auzea, credinţa nu vedea. Şi atunci, înţelepciunea îşi întinse braţele, larg, să le cuprindă pe amândouă şi să le salveze. Calea de iubire a Tatălui, pe care coborâse cândva înţelepciunea, era deschisă. Când ţâşniră toate trei în plină lumină, ochii credinţei se deschiseră, iar raţiunea începu să audă. Şi insula prinse viaţă din nou.
Doar jos, pe crucea universului, rămase răstignit trupul înţelepciunii, pentru ca fiecare să afle pentru sine calea, adevărul şi viaţa.
Adică pe Isus.
Dr. Ecaterina Hanganu
