Tare mult îl iubeau părinţii pe cel mic! Şi care părinte, de fapt, nu-şi iubeşte copiii, indiferent cum ar fi ei... Dar iubirea lor nu semăna cu nici o alta - şi nici copilul lor: duios şi blând, frumos şi inteligent, cuminte cum nu mai e altul - aşa că părinţii s-au hotărât să-i păstreze candoarea, frumuseţea sufletului şi inima plină de Dumnezeu, pentru totdeauna. I-au construit un palat numai şi numai de aur, cu flori şi arbori de cleştar, cu ape limpezi curgând printre pietre preţioase, iar păsările cele mai rare se adăposteau cântând în pădurile pline de miresme (fiindcă pădurile erau chiar de adevărat) - şi copilul creştea în mijlocul acestor minunăţii, ştiind sigur că aşa e lumea. După mulţi ani, când părinţii lui s-au stins, copilul - acum om în toată firea - a păşit in lumea de afară şi a rămas uluit: nimic nu era ce trebuia să fie. Mai ales inima omului. Atâta întuneric, invidie şi ură şi resentimente... sigur că iubirea nu mai avea loc şi dacă nu era loc pentru iubire, nici Dumnezeu nu mai avea loc, fiindcă toată lumea ştie că Dumnezeu e iubire...
Se aşeză pe un bolovan la marginea drumului şi începu să plângă amar.
Deodată, simţi o mână pe umăr: "Sigur că lumea nu e ca palatul tău şi nici oamenii, ca tine. Dar hai, ia ridică-te şi să mergem: împreună putem schimba lumea". Privind în sus, omul cu inimă şi ochi de copil văzu o lumină vie, cu un veşmânt alb de in, încins la mijloc cu un brâu de aur, cu plete lungi, vălurite şi albe şi totul în jurul lui era lumină. "Tată!" strigă omul aprins de bucurie. "Eu sunt fratele tău, dar eu şi Tata una suntem". Omul se ridică şi luându-l de mână pe fratele lui, porni cu paşi mari să schimbe lumea.
În spatele lor, venea o mare mulţime. Iar lumina cea vie unduia lângă fiecare, ţinându-l de mână, mângâindu-l, ştergându-i lacrimile, uşurându-i povara din inimă, fiindcă nu există în viaţa noastră, nici o cruce, mare sau mică, pe care Domnul să n-o ducă împreună cu noi... Domnul Isus.
Dr. Ecaterina Hanganu
