Uniţi în rugăciune pentru răposaţi
În Cristos parfumul unei primăveri veşnice
De părintele Mario Piatti, ICMS
"Mille anni ante oculos tuos tamquam dies hesterna, quae praeteriit" (în faţa ochilor tăi o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut. Psalmul 89). Totul trece şi alunecă pentru totdeauna, lăsând numai vestigiile epocilor precedente, cu monumentele lor şi mărturia despre o lume care nu mai există decât în reconstrucţia obositoare a celor care au urmat.
Totul trece, totul curge, aparent spre nimicul din care totul a apărut. O mie de ani sunt ca o zi... Noi trăim în iluzia perenă că totul înaintează fără sfârşit, fără pauze; că orizontul nostru cotidian, populat de aceleaşi chipuri asiguratoare şi susţinut de certitudini neclintite nu se termină niciodată şi că viaţa continuă, trainică şi sigură, pentru totdeauna.
Dar nu este aşa. "Numărătoarea inversă", chiar şi pentru cel care şi-a pus încrederea orbeşte în lucrurile din lume, nu întârzie să se profileze, generând desigur dezamăgire, amărăciune, supărare. Perioadele se succed, una după alta, fără încetare şi visele tinereţii dispar, fără să se mai întoarcă.
"Sărman praf imperfect": aşa - spunea o frumoasă meditaţie a unui Părinte - este natura noastră şi condiţia noastră, dacă evaluăm cu onestitate şi cu sinceritate viaţa. Suntem sărman praf, plin ochi de fragilităţi şi de erori, sclav al propriului orgoliu şi de ambiţii nepricepute, destinate toate să dispară într-un moment.
Probabil şi noi credincioşii, în fond, primim cu ruşine şi cu neplăcere vreo referinţă salutară la vanitatea din prezent şi la "Lucrurile de pe urmă", învăţate într-o zi la Catehism şi apoi cu uşurinţă înlăturate şi uitate, ca bagaj incomod şi deranjant, care trebuie izolat în vreun colţ îndepărtat al memoriei. Şi totuşi, Moartea, Judecata, Iadul şi Paradisul constituie Adevăruri de Credinţă esenţiale şi centrale, puse în însăşi inima vestirii creştine. Isus a venit tocmai pentru a ne elibera de o condamnare veşnică, pentru a ne indica singura cale a mântuirii şi a ne pune în gardă pentru ca să evităm riscul oribil de a ne pierde pe noi înşine pentru totdeauna.
În dialogul pe care Isus îl are cu Nicodim, vizitatorul nocturn al Învăţătorului (cf. In 3), se vorbeşte despre o "renaştere de sus". Cum este posibil, întreabă uimit fariseul, ca un om bătrân să se nască din nou? Oare se poate întoarce în sânul mamei? Poate încă să înceapă totul de la capăt, atunci când semnele anilor sunt incizii profunde pe faţă, însoţite adesea de răni dureroase în suflet? Oare poate viaţa noastră - unică, singură, irepetabilă - îndreptată în mod inexorabil spre declinul său, să regăsească speranţă şi lumină, gustând din nou vechea beţie şi parfumul unei noi primăveri?
Într-adevăr, numai în Cristos, numai în El, stăpânul timpului şi al veşniciei, Rege nemuritor al Gloriei, învingător pentru totdeauna al păcatului şi al morţii, putem reîncepe să sperăm. Numai Harul său redă inimi o neprevăzută adiere de iubire şi de încredere, deschizându-ne larg la perspectiva unei vieţi în sfârşit lipsite de limitele spaţiului şi timpului. Numai El, deşi om ca şi noi şi ca şi noi înmormântat în abisul întunecat şi atroce al morţii, a rupt lanţul şi a dezlegat legăturile care îl ţineau prizonier.
În Isus reapare strălucirea palidă a unor zori noi, neaşteptate, care sunt un preludiu pentru lumina orbitoare a vederii lui Dumnezeu; un rază de lumină se deschide, în cadrul dezolant al oraşelor noastre şi al conştiinţelor noastre. Numai El, Stăpân al timpului şi al veşniciei, are cheia pentru a ne introduce în misterul care ne învăluie. Numai Cristos Isus, Om şi Dumnezeu, se aşează pe creasta zilelor noastre şi rosteşte în sfârşit un cuvânt nou şi nesperat printre ruinele prezentului şi ne asigură că nu totul s-a terminat pentru totdeauna. Acea strălucire slabă şi palidă este primul semn - foarte fragil dar tenace - al unei vieţi care urmează să reînceapă.
Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, mai spune Psalmul. Trei copii, la Cova da Iria, au învăţat rapid înţelepciunea Credinţei, nu au mai pierdut o clipă din viaţă, ci au orientat totul spre ţinta ultimă, spre Inima lui Dumnezeu, spre ultimul destin al lor şi al nostru. Fatima este şcoală de speranţă, pământească şi veşnică. Este şcoală de angajare, curajoasă şi generoasă, pentru că viaţa noastră - aparent pus între două nimicuri - are o valoare infinită, fiecare clipă conduce spre Cer sau ne condamnă în mod inexorabil la eşecul veşnic.
Fatima este lumină de speranţă creştină, în penumbra şi în întunericul condiţiei noastre umane. Iadul şi paradisul nu sunt aşa de distante, aşa cum credem adesea: le purtăm înlăuntrul nostru şi ne constrâng, în fiecare moment, să alegem, să luăm poziţie, pentru Bine sau pentru Rău. În luna care conduce din nou atenţia noastră şi afectul nostru spre cei care ne-au precedat în drumul vieţii, suntem invitaţi să privim dincolo de prezent, să nu ne oprim la suprafaţa lucrurilor, ci să privim realitatea cu ochii şi cu inima lui Dumnezeu. Învăţând, încă o dată, de la cei mai mici şi de la cei mai simpli, asemenea celor trei copii din Fatima.
(După Zenit, 28 octombrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
