- Hai, băiete, fii cuminte şi întoarce-te acasă. Te rog, ştii că n-ai ce căuta cu mine la serviciu. Lasă, mă întorc deseară şi ce-i al tău e pus deoparte. O să ne şi plimbăm un pic, ne mai jucăm cu mingea - vedem noi. Dar acuma, fii înţelegător şi întoarce-te acasă. Ai grijă de mama şi de fiu-meu, că doar, cât lipsesc, tu eşti stăpânul, nu?!
Ei, n-aveam ce să mai zic! Ce spune el, aşa trebuie făcut. M-am întors din staţia de tramvai necăjit, ca întotdeauna când pleca, am mers cu fereală pe lângă ziduri - dar aici n-aveam de cine să mă tem. Mă cunoştea toată lumea - ba chiar şi vorbeau cu mine, doar-doar o mai dispărea ceva din necaz. Şi-l aşteptam să vină până când se făcea seara. Uneori moţăiam în căldura amiezii, alteori mă jucam cu cel mic sau o ajutam pe mama la treabă (mă rog, eu aşa credeam - ea ar fi zis că mai rău o încurc, da' te pui cu gândurile oamenilor... nu ştii niciodată exact ce vor, fiindcă oamenii una spun şi alta gândesc şi atunci, cum ştii ce vor cu adevărat?!). Iar seara, când simţeam adierea proaspătă de bucurie şi răcoare în arşiţa de peste zi, ştiam că vine. Alergam înaintea lui şi mergeam împreună, acasă, la pas, cu el. Hm! Mama ne aştepta cu masa de seară şi pe urmă, nu ştiu cum se făcea, dar parcă toată lumea uita de mine (eh, şi de promisiunile cu plimbarea şi cu mingea...) - da' nu-mi părea rău. Fiindcă mama lua cartea şi începea să citească. Şi atunci, numai atunci, vorbele se potriveau cu gândurile aşa că vedeam şi înţelegeam tot. Ce nu pricepeam era lumina aceea mare care se făcea când mama spunea un nume: era ca şi când ar fi răsărit deodată soarele aşa, de sus, în puterea nopţii. Şi toată cartea aceea era numai despre omul care purta acel nume.
Cum v-am spus, pentru că vorbele erau una cu gândurile, înţelegeam tot - înţelegeam şi ce am de făcut. Ştiam că trebuie să-i iubesc pe toţi - aşa cum soarele luminează tot omul care vine pe pământ, iar ploaia răcoreşte faţa întregului pământ, iar pământul dăruie de toate tuturor: ştiam că nu trebuie să fac rău de adevărat - doar să-i sperii, aşa, un pic, pe cei răi şi mincinoşi - dar uite, toate astea sunt uşor de făcut. Aş fi vrut să fac şi altceva - cum să vă spun?! Omul acela de lumină i-a trimis pe oamenii din jurul lui să facă ceea ce făcea el: să-i facă sănătoşi pe cei bolnavi, să scoată demoni din oameni (fiindcă omul se naşte bun, dar dacă e rău şi face lucruri rele înseamnă că e locuit de un rău care trebuie scos), să-i facă pe oameni să vadă şi să meargă - pentru ca omul să vadă lumina lui şi să meargă într-acolo. Dar mai e ceva: i-a trimis doi câte doi - aşa citea mama din carte (Mc 6,7-13); şi le-a spus să nu ia nimic cu ei, să aibă o singură haină, o pereche de sandale şi un baston.
Or, stăpânul când pleacă la serviciu, merge singur; are o haină vara, mereu aceeaşi şi mereu aceeaşi pereche de sandale, iarna tot o singură haină groasă - dar e singur şi nu are nici măcar un băţ în mână, să se sprijine şi să se apere pe drum. Omul acela de lumină a dat din lumina lui fiecăruia pe care l-a trimis în lume şi fiecare, fără să ştie, a primit după inima lui. Stăpânul, aşa sărman cum e, are din plin lumina - dar merge singur şi acolo, la slujba lui, tot singur e. De asta nu înţeleg de ce mă tot trimite acasă - el cu cine să se sfătuiască, în cine să aibă încredere, cine să-l sprijine, cine să-l apere?! Omul nu trebuie să fie singur, nici în viaţă, nici la muncă. Eu aşa zic - că tot răul în lumea oamenilor iese din singurătate - omul e singur fiindcă nu mai vede lumina celorlalţi şi nici ceilalţi nu mai văd lumina lui, nimeni nu mai are în nimeni încredere şi nici nu mai crede în omul acela de lumină, al cărui nume nici nu îndrăznesc să-l spun.
- Ia te uită, nevastă, ai zice că înţelege ce citeşti - spuse stăpânul uitându-se la mine. M-am făcut că dorm, fiindcă nu vroiam să vadă că mai ştiu ceva - ceva ce am aflat tot din cartea aceea de lumină: când credinţa pâlpâie ca o flăcăruie în vânt şi oamenii sunt prea disperaţi ca să mai creadă şi sunt disperaţi tocmai fiindcă nu cred, atunci animalele şi buruienile şi pietrele vor da mărturie despre Fiul Omului.
De asta vreau să merg cu stăpânul meu. Să fim doi, aşa cum spunea omul acela de lumina. Iar dacă nu vrea să mă strige pe nume -Rex - n-are decât să-mi spună ce sunt: Lupu!
Omul acela de lumină, care vede toate, înţelege toate, mă iubeşte şi pe mine şi oricum ştie că până şi un câine vede lumina şi vrea să meargă spre ea.
...Dar oamenii?
Dr. Ecaterina Hanganu
