"Te-ai aşezat la masă, da' pe mâini te-ai spălat?" "Da, mămico, încă de ieri!" Pare ciudat ca tocmai de Ziua Bolnavului să vorbim (aparent) despre cele mai elementare practici de igienă - dar oare această glumă pentru copii nu dă de gândit şi oamenilor mari? Poate că fiecare glumă, fiecare povestire şi cam tot ceea ce spunem ar putea fi interpretat, asemenea hieroglifelor, pe cele trei planuri: al limbajului curent şi înţelesului imediat, al timpului raţiunii şi al timpului de dincolo de timp, adică al inimii. Înţelesul imediat e nerăbdarea copilului şi plictiseala unei ocupaţii devenită ritmică, a cărei importanţă nu dorim s-o înţelegem; raţiunea "medicală" e de la sine înţeleasă; raţiunea inimii e mai dificil de sesizat.
Şi totuşi...
Mâinile sunt expresia inimii. În medicina allopată, durerile "ciudate" la nivelul mâinilor sugerează eventualitatea unei afecţiuni cardiace (de ex., durerea persistentă şi intensă, cu o anumită durată, pe faţa cubitală a mâinii poate releva angina pectorală). În medicina tradiţională, tot ceea ce are legătură cu mâinile (conformaţie, culoare, mobilitate etc.) se referă la inimă; umerii au legătură cu aparatul respirator; în palmă se găseşte reprezentat întregul organism; aprecierea pulsului este un element esenţial de diagnostic în medicina allopată, dar mai ales în medicina tradiţională etc. Traumatismele, leziunile, malformaţiile la nivelul mâinii exprimă tot atâtea suferinţe nerezolvate sau/şi neexprimate ale inimii. Iar în artă, cei care ştiu să vorbească despre suflet, ştiu să redea cu expresivitate... mâna.
"Te-ai spălat pe mâini?" Conştient sau pe plan subconştient, ştim că "devenim ceea ce mâncăm", prin urmare "igiena propriei alimentaţii" e obligatorie. Dar mai mult decât atât: "a se spăla pe mâini" e de fapt un ritual de curăţire a conştiinţei ("ca Pilat din Pont"), a propriului suflet, a inimii. A curăţa mâinile (uneori obsesiv) implică frica de tot ceea ce e impur şi dorinţa de a ne prezenta cu suflet curat în faţa Domnului, fiindcă fiecare masă şi existenţa noastră însăşi este darul lui Dumnezeu. Iar darul vieţii veşnice a început pentru om cu "cina cea de taină" . În faţa acelei Cine, care ne vindecă de moartea pe care noi înşine am adus-o în existenţa noastră, se curăţă şi mâinile, se curăţă şi sufletul: "Confiteor..."
Şi nu numai vindecarea de moartea adusă prin păcatul originar, ci orice vindecare începe "din lăuntru spre afară", de la suflet spre corp. Bolile nu sunt decât semne ale sufletului ajuns la exasperare din cauza suferinţei nemărturisite şi poate ne(re)cunoscute. Erupţiile cutanate sugerează grija şi imposibilitatea de a ajuta pe cineva apropiat, insatisfacţia, nemulţumirile de durată, poate dificultatea de a stabili relaţii armonioase cu anturajul ("Sunt ca într-o baie de spini") etc.; astmul bronşic se traduce prin expresia: "Mă sufoc" (de ciudă, de nerăbdare, din cauza nedreptăţii care mi se face etc.) sau "Sunt sufocat" de răutatea din jur (astm "cardiac" etc.); "Mă amărăsc destul din cauza lui... X, nu mă mai amărî şi tu" spune cineva cu suferinţă biliară - la fel cum durerile de tip reumatismal sugerează refuzul sau imposibilitatea de a duce la capăt sarcinile asumate sau încredinţate; rectocolita ulcero-hemoragică este boala tipică a perfecţionistului; diabetul zaharat - boala celui care "nu gustă dulceaţa vieţii" etc. E simplist să închidem în astfel de tipare-formulări mecanismul complex prin care se generează boala, dar oricum, e bine ca anamneza să includă o incursiune în psihologia bolnavului - mai ales că mulţi pacienţi vin la medic nu atât pentru ştiinţa, cât pentru umanitatea lui.
Şi aici, ne oprim. La ce fel de umanitate mai poate apela bolnavul când oficial se pledează pentru euthanasie? Terri Schiavo, Eluana Englaro: ucise cu sânge rece, ba chiar cu aprobarea legii - cel puţin pentru Terri Schiavo, fiindcă practic, familia se plictisise - indiferent ce nume lua acea "plictiseală" - iar sistemul nu mai dorea să suporte economic îngrijirile unor fiinţe care trăiau "prin aparate"; Eluana Englaro a fost mai "norocoasă": n-a fost ucisă în zece zile prin foame şi sete (chiar aşa: cine a ordonat/dorit/aprobat uciderea ei, a încercat să nu mănânce şi să nu bea nimic timp de 24 ore să vadă cum e?!), ci printr-o supradoză de sedative, iar mass-media deplânge faptul că "a murit prea repede"); să mai amintim şi de clinica de "euthanasie" din Elveţia, care-şi face reclama pe internet cu un moto pe măsură: "Trăieşti bărbăteşte, mori bărbăteşte", promiţându-se o moarte uşoara, în câteva clipe... dar unul din pacienţi a suferit zile de-a rândul, conştient fiind de chinurile prin care trecea, înainte ca medicamentul ucigaş administrat la internare să-şi facă efectul - de altfel, cazul este mediatizat... etc.) O să spunem: "Nu ne pasă, nu se întâmplă la noi".
Ei bine, nu se întâmplă încă.
Avem însă obiceiul straniu să preluăm fără discernământ tot ce vine din afară. Iar primul pas e acesta: "Nu ne pasă, nu se întâmplă la noi" sau, şi mai tragic "Da' ce, să trăiască aşa ca o legumă?!" - cum scria un cititor consecvent al unui site catolic (oare o fi fost şi credincios, poate chiar creştin comentatorul respectiv?!). Lipsa discernământului şi indiferenţa sunt cele doua atitudini criminale prin care într-adevăr societatea actuală începe şi zideşte ceva: sfârşitul omenirii. Acestea sunt cele două aripi ale morţii. Se simt deja în aerul suprasaturat de suferinţă, disperare, blamare, sărăcie pe care cu greu îl mai putem numi "uman". Iar crima împotriva umanităţii e mascată de două motive "economia" şi "grija faţă de om" (culmea!).
O lume de roboţi ar suferi, poate, când se strică un membru al comunităţii... roboţilor.
Dar un om?
Dar tu, tu ce faci? "Te-ai spălat pe mâini... încă de ieri?"
Dr. Ecaterina Hanganu
