Încă din timpul anilor de grădiniţă mi-am dorit să lucrez în spital, să pot fi de ajutor oamenilor bolnavi, "să-i consult, să le fac injecţii, iar ei să se facă bine!"
Acum lucrez deja într-un laborator de analize medicale şi constat că oamenii trebuie ajutaţi să se vindece nu doar trupeşte, ci şi sufleteşte. Spun asta deoarece întâlnesc zilnic persoane de toate vârstele şi din toate categoriile sociale: copii foarte alintaţi în locul cărora gândesc şi vorbesc părinţii, tineri neserioşi, dezorientaţi şi cu o viaţă intimă dezordonată, adulţi cu suflet zdrenţuit, bătrâni în pragul morţii pentru care tot ce are legătură cu Dumnezeu sunt doar poveşti.
În multe cazuri, poate din dorinţa de a găsi o alinare, unii oameni mi se destăinuie şi, ascultându-i cu atenţie, am observat că în spatele suferinţei fizice se află deseori un şi mai mare chin sufletesc, un zbucium al vieţii trăită ca şi cum Dumnezeu nu ar exista.
Cele câteva minute petrecute împreună cu fiecare pacient sunt prea puţine pentru a le vorbi atât cât aş vrea despre Dumnezeu şi uneori îmi vine să strig: "Oameni buni, lumea nu poate exista fără Dumnezeu!" Totul este haos, viaţa e fără sens, totul e fără speranţă acolo unde nu mai este loc pentru bunul Dumnezeu! - e un adevăr pe care l-am auzit deseori, dar care acum capătă greutate tocmai prin situaţiile concrete cu care mă confrunt zilnic. Vin mereu tineri necăsătoriţi care aşteaptă sau au deja copii, fete care nu au terminat încă şcoala şi sunt curioase (mai bine spus speriate!) dacă sunt gravide pentru ca, în caz afirmativ, să consulte un ginecolog "binevoitor" complice, gata să le ajute în a scăpa de musafirul minunat, dar nepoftit! Sunt, în afară de tineri, şi adulţi căsătoriţi care, la vârste înaintate, îşi fac analizele pentru a şti dacă nu s-au procopsit cu vreo boală mai ruşinoasă din cauza vieţii lor dezordonate!
Prea multe inimi corupte de idolii plăcerilor trecătoare şi înşelătoare. Prea puţine persoane dispuse să trăiască o viaţă curată, cu o conştiinţă liniştită, care chiar în zgomotul acestei lumi mereu agitate îl percep pe Dumnezeu nu ca pe o abstracţie, ci ca pe un adevărat părinte. Se investesc mulţi bani şi se consumă multe energii pentru a descoperi şi trata bolile trupului, însă pe cele ale sufletului mulţi le ignoră. Atât de multe persoane aleargă disperate la medici în clinici renumite din ţară sau chiar din străinătate, dar atât de puţini sunt cei care se apropie cu încredere de Dumnezeul cel viu, creatorul lor, prezent şi mereu aici, în fiecare biserică. Câtă putere şi mângâiere primim în mod gratuit cu fiecare participare la sfânta Liturghie, îndeosebi prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, nesecat izvor de har, leacul cel mai preţios pentru viaţa de acum, dar mai ales pentru veşnicie.
Uneori, în faţa suferinţei împărtăşită de cel de lângă mine, rămân fără cuvinte, cu privirea în pământ şi nu pot decât să tac, deşi aş vrea atât de mult să-i spun că nu suferă singur, că nu este singur. Sunt probabil bariere psihologice şi de altă natură care fac comunicarea greoaie, uneori chiar imposibilă în astfel de momente.
Numai Dumnezeu poate interveni, iar nouă tuturor nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru cei aflaţi în suferinţă, ca ei să-l întâlnească cât mai curând pe Domnul Isus Cristos şi, iubindu-l, să se elibereze de povara suferinţei sufleteşti şi să poarte împreună cu el crucea durerii lor pe calea mântuirii.
Cristina Nesimuca
