1. Euthanasia
Totul a apărut simplu şi uşor: ce poate fi mai plăcut decât o discuţie pe marginea materialului pe care tocmai îl prezentasem?! Subiectul acelei lucrări se referea la concepţia despre suferinţă în contextul schimbării actuale de paradigmă, iar interesul cu care fusese urmărită era expresia (credeam eu!...) a participării nemijlocite a celor prezenţi la suferinţa omului în societatea actuală şi ce anume se poate face pentru atenuarea / îndepărtarea suferinţei - pentru că, în parte, "publicul" se înscria în categoria celor cu putere de decizie.
Numai că soluţia la care se gândeau era cu totul alta: euthanasia.
Am rămas fără cuvinte. După primul moment de uluire, am desfăşurat tot arsenalul medical (întrebarea îmi fusese adresată în calitate de medic de către non-medici), filosofic, teologic-religios, moral, social, psihologic, chiar şi folcloric, de luptă împotriva acestui asasinat.
Cu excepţia unei singure persoane, psiholog delicat şi inteligent, autoare a mai multor cărţi de psihologie, care se ocupă de inteligenţa emoţională şi care consideră euthanasia drept ceea ce este - un asasinat - răspunsul pe care l-am primit a fost unul şi acelaşi, stereotip, ca şi cum ar fi fost "programaţi" să răspundă astfel: raţiuni social-economice impun euthanasia, iar aceasta este şansa pe care o putem oferi unui bolnav cronic sau părăsit de toţi.
Nu se punea problema că:
boli considerate în urmă cu 5 ani incurabile, acum se pot vindeca ("Da, dar costă!" a fost răspunsul)
statul şi organizaţiile nonguvernamentale pot să aibă grijă de cei handicapaţi, bolnavi şi singuri ("Da, dar costă!"),
Jurământul lui Hippocrate pe care-l depune orice medic la absolvire îi interzice sub povara unui blestem dur să administreze medicamente sau să efectueze proceduri care duc la moartea pacientului, la cererea acestuia sau a anturajului sau din raţiuni economice ("Ei, nu mai suntem pe vremea aceea!"),
demnitatea omului bolnav se poate reda cu oleacă de suflet şi mijloace necostisitoare ("N-avem timp!"),
"euthanasia" nu e nici pe departe o "moarte bună" sau "blândă" (Terri Schiavo a murit după zece zile de foame şi sete, după ce i s-a refuzat îngrijirea medicală printr-o hotărâre a tribunalului, la cererea de euthanasiere formulată de soţ (ei, povestea cu "la bine şi rău" se referă doar la prima parte a frazei); că procedurile care se aplică (din respect pentru dvs. nu vi le descriu), nu sunt nici pe departe uşoare, rapide şi nedureroase ;
un mare om de ştiinţă care a luptat toată viaţa pentru legalizarea euthanasiei aici, în Iaşi, întrebat dacă doreşte să fie euthanasiat când a ajuns bolnav incurabil, s-a întors cu faţa la perete plângând şi şi-a recunoscut greşeala, refuzând euthanasia;
Stephen Hawking prezintă scleroză laterală amiotrofică, boală invalidantă progresivă, iar el continuă să lucreze din fotoliul său cu rotile, complet paralizat de la gât în jos şi să ţină prelegeri în această condiţie de handicap sever, care i-au adus prestigioase premii internaţionale în fizica teoretică şi cosmologie - aici, probabil, ar fi fost euthanasiat în adolescenţă "ca să nu sufere" ("Da, dar are bani!")
Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a fost exemplul viu al valorizării propriei suferinţe, iar una din bătrânele paralizate aici, în Iaşi, care abia îşi mai putea mişca degetele, era fericită că, până la vizita preotului (care venea s-o vadă în fiecare zi), făcuse 4 rozarii etc. ("Da, dar aceasta e... religie", sigur că da, "viaţa omului e sfântă, ha, ha!, Biserica e retrogradă!..."), iar cuvintele mi-au fost aruncate în faţă de parca mi s-ar fi atras atenţia că tocmai am ieşit din Evul Mediu cu asemenea concepţii învechite!
Nu intenţionez să desfăşor aici argumentele legale, morale, filosofice, teologice, psihologice contra euthanasiei. Vreau doar să atrag atenţia că avem în epoca actuală un "talent" cu totul deosebit de a ascunde crima, ascunzându-ne noi înşine după cuvinte.
"Euthanasia" (cuvânt compus din două cuvinte greceşti, care înseamnă "moarte bună") rămâne oricum am vorbi despre ea, un ASASINAT.
Sunt cuvinte care schimonosesc Cuvântul.
În această oglindă hâdă nu se reflectă Dumnezeu, ci "domnul acestei lumi", care tocmai fusese dat afară de Isus acum vreo 2000 de ani.
Acum câteva zile, mass-media a făcut cunoscută moartea lui Jack Kevorkian (născut în anul 1928, mort la 3 iunie 2011), în vârstă de 83 ani, din cauza unei pneumonii cu insuficienţă renală, într-un spital din Detroit. Şi el, care a susţinut cu îndârjire şi aplicat euthanasia (adică a asasinat peste 130 de pacienţi pentru care a fost condamnat pentru crimă de grad doi, retrăgându-i-se dreptul de liberă practică) - n-o să credeţi! - tocmai el n-a cerut să fie euthanasiat. Evident, crima o fi ea foarte bună, dar pentru alţii!
Şi fiindcă nu suntem consultaţi în probleme de viaţă şi de moarte, probabil aşa va fi şi cu legalizarea euthanasiei - nu de alta, dar ca să fim în pas cu occidentul!
- va urma -
Dr. Ecaterina Hanganu
