Pentru a putea răspunde la întrebarea "Cine suntem?", am încercat să caut pe motoarele clasice de căutare de pe internet materiale, forumuri sau reviste care ar putea constitui un punct de plecare.
Am regăsit astfel concepte ca: "România mea", sau "România bogaţilor", sau "România săracilor", identitatea întregii naţiuni pierzându-se deci într-o grupare mai mult mai puţin aleatorie, în funcţie de interesele comune ale unei anume categorii sociale. Se vorbeşte deci despre România mai multor Românii.
Însă interesul meu se axează în special pe locuitorii ţinutului românesc: identitatea naţiunii noastre este dată în final de cumulul identităţilor individuale sau imaginea României duce la formarea identităţii de român? Avem de-a face cu două planuri: unul macro, care identifică identitatea României, şi unul micro, care identifică identitatea românilor.
Ca practician în domeniul social, sunt preocupată îndeosebi de spaţiul micro. Am avut ocazia, în calitate de asistent social, să lucrez direct în ultimii zece ani cu persoane aflate în situaţii de sărăcie. Am putut analiza, la nivelul fiecărui individ, câteva sentimente care pot duce, în opinia mea, la o analiză a identităţii naţionale. Mă refer în special la sentimentul de solidaritate: a fi alături de celălalt, chiar dacă nu corespunde grupului meu de apartenenţă, ci doar pentru că e cetăţean al României. Dar şi la respectul faţă de viaţa celui de lângă noi.
Şi am descoperit că răspunsurile/acţiunile sunt tot atât de diferite câte persoane intervievezi. Rareori am primit de la două persoane aceleaşi răspunsuri/acţiuni. Independenţa este cea mai des întâlnită virtute, şi nu solidaritatea. "Eu să fiu şef la mine în curte, în casă", "Să nu-mi spună mie ce să fac!", "Nu ştie nimeni mai bine ca mine".
Dacă aş fi o persoană cinică, aş putea conclude că putem vorbi despre o "Românie schizoidă" cu multiple personalităţi, în care fiecare are dreptatea lui, propria abordare, propria înţelegere a realităţii. Cum poţi construi un proiect comun dacă fiecare are altă viziune? Cum poţi construi (reconstrui) o identitate naţională, în aceste condiţii?
Poate ar trebui ca tocmai această particularitate să constituie centrul identităţii noaste şi atunci declaraţia românilor ar suna aşa: "Suntem un popor în care fiecare e şef şi în care fiecare are propria părere despre cum e bine sau rău, suntem un popor pentru care independenţa individuală primează în faţa independenţei colective şi a binelui colectiv". (Preferăm deci să ne îngrijim ca la nivel individual să fim "aranjaţi", uitând că binele colectiv înseamnă în sine şi binele individual).
Solidaritatea totuşi se manifestă în anumite situaţii, însă, comparând cu alte ţări sau cu alte perioade din istoria României, se poate observa o scădere a preocupării faţă de celălalt şi faţă de nevoile lui. În ceea ce priveşte respectul faţă de viaţă, pur şi simplu, ar părea că românii au uitat de aceasta valoare care face diferenţa între o "mulţime" şi o "comunitate".
Trăim deci, cel mai adesea, ca o mulţime de oameni şi nu ca o comunitate ce împărtăşeşte aceleaşi valori, sentimente, gânduri, idealuri.
Consider, ca o sinteză, dar şi argument al celor spuse mai sus, că, pentru a putea face o radiografie a unei naţiuni, e bine să analizezi locul unde se naşte şi unde se stinge un locuitor al unei ţări. E foarte trist tabloul acesta în România şi, în opinia mea, reflectă cam orice aspect al vieţii comune.
Dacă ar fi să fim interesaţi de o analiză a cauzelor acestei realităţi, sunt convinsă că ele pot fi identificate cu uşurinţă, însă preocuparea mea, din ultimii ani, a fost de a găsi soluţii pentru a recrea sentimentul de apartenenţă la o comunitate. Şi, sporadic, pot fi întâlniţi români care sunt capabili de solidaritate şi care respectă viaţa, în orice formă ar fi ea. Acesta consider eu că poate fi punctul de plecare în regândirea unei identităţi naţionale care, din păcate, din punctul meu de vedere, s-a estompat sub valul de informaţii, de sugestii sau chiar de influenţe externe.
Puţinele preocupări în spaţiul românesc pentru păstrarea şi întărirea sentimentului de "român" au dus la o pierdere a identităţii, dar şi la o pierdere a valorilor care contribuie la construirea acesteia.
Aşa cum spuneam mai sus, din păcate, se pare că preocuparea pentru identitatea românilor apare mai curând prin prisma muzicii şi mai puţin prin prisma studiilor de specialitate. "Noi suntem români", "România, trezeşte-te", "Locul potrivit" sunt doar trei titluri care introduc numele de "român". Pe de altă parte, în presă, articolele referitoare la România şi identitatea românilor sunt, în mare parte, sintetizate de expresia introdusă de Mircea Badea: "Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul". "Nu mai avem timp să trăim pentru că suntem prea uimiţi şi prea preocupaţi să supravieţuim" (traducerea autorului).
Surprind deci poate prea curând şi, recunosc, fără o analiză profundă, o întreagă undă de negativism care planează asupra spaţiului românesc. Mesaj care reiese chiar şi din imnul nostru naţional: românii dorm şi alţii, de obicei cei care conduc, se ocupă de "gestiunea bunurilor comune".
Însă oare noi, românii, suntem ceea ce presa ne lasă să credem: un popor care nu mai ştie să lupte pentru drepturile lui? Sau am devenit un popor care trăieşte în paralel cu ceea ce se întâmplă şi care şi-a construit o altă realitate fără să-i mai pese de tot ce se întâmplă în plan politic, uitând că, dacă separăm cele două planuri, afectăm tocmai esenţa unei naţiuni?
Răspunsul, evident, nu poate fi unidirecţional şi teoria mai multor Românii îmi revine ca un laitmotiv transformată de aceasta dată la nivel micro: România celor douăzeci şi două de milioane de români, fiecare cu propria abordare, fiecare cu propria realitate, viziune asupra a ceea ce sunt românii.
E dificil de răspuns la întrebarea "Cine suntem?", pentru că mai întâi trebuie să definim dacă există un "noi" şi care sunt criteriile după care "noi" suntem o naţiune.
Dacă e vorba doar de spaţialitate, atunci noi suntem aceşti oameni trişti care împărţim o ţară frumoasă şi nevalorizată, dacă vorbim despre preocupări ştiinţifice, atunci noi putem fi acei oameni preocupaţi de cercetări care nu vor fi nicicând aplicate (cel puţin în timpul vieţii noastre), dacă vorbim despre preocupări sociale, atunci noi putem fi acei oameni care vor lupta mereu cu nedreptăţi sociale pentru care nu se vor găsi soluţii la nivel politic, dacă vorbim de preocupări religioase, atunci noi putem fi acei oameni care se vor uni în rugăciune şi, cu spirit de credinţă, vor putea scoate la iveală lumina care se află în fiecare fiinţă umană: român... sau neromân.
Diana Tamaş
