De ce ne este dor de "acasă" când suntem "acasă"?
De cine ne este dor atunci când suntem cu toţi, împreună?
De cine şi de ce anume ne este dor?
Sau, mai bine spus, ce este "dorul"? Cred că nici unui roman nu i-a trecut prin minte să se întrebe ce e dorul, fiindcă nu întrebi "ce este...?" decât despre ceea ce chiar nu ştii ce este... Definiţiile din dicţionare, care mai de care mai "academice", nu acoperă decât o mică parte din bogăţia plină de o discretă strălucire a acestui cuvânt. Şi, din acelaşi motiv, cuvântul însuşi este intraductibil. Fiindcă starea la care se referă este specifică sufletului nostru.
Românului îi este mereu "dor".
Îi lipseşte mereu "ceva" sau "cineva" ca să se simtă întreg şi pe deplin mulţumit. Iar starea aceasta de plenitudine nu poate fi atinsă nici de bunuri materiale, nici de onoruri sau faimă, nici de iubirile prin chiar condiţia umană efemere, de nimic de pe pământ - ea poate fi doar aproximată de bucuria suavă pe care o ai atunci când cei din jur sunt mulţumiţi şi ai contribuit şi tu, cât de cât, la binele lor... dar dincolo de toate acestea rămâne mereu nostalgia împlinirii. E nostalgia întregului, nostalgia plenitudinii, dorinţa de unitate.
Şi este o dorinţă înnăscută, care nu poate fi potolită întreaga viaţă.
Fiindcă este dorinţa de Dumnezeu.
Dorul, trăirea specifică a românului, este dorinţa de Dumnezeu, este nostalgia unităţii.
De aceea, când apostolul Andrei a venit pe meleagurile noastre să ne creştineze, a găsit deja "terenul pregătit": noi nu temeam nici de moarte, nici de viaţă, nici de luptă; nu înduram nedreptatea şi trădarea, dar nu eram răzbunători, nici măcar ca să ne apărăm viaţa (a se vedea "Mioriţa" şi... istoria noastră, dintotdeauna).
Dar pământul nostru rezistă. Rezistă, fiindcă are "stâlpii" pe care se sprijină. Stâlpii pământului sunt oamenii care au, înnăscută în sufletul lor, dorinţa de Dumnezeu. Acesta este "dorul".
Poate de aceea, în noaptea Sfântului Andrei, tradiţia populară spune să ne căutăm "ursitul". Dar, de fapt, pe oricine am "vedea" prin practicile folclorice, nu ne mulţumeşte. Fiindcă "ursitul" nostru este Dumnezeu.
Acel Dumnezeu al dorului românesc.
Iar pământul şi cerul nostru se sprijină pe oamenii dorului. Pe noi, adică.
Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel, cu nesfârşita lui iubire. Important însă este cât putem cuprinde noi din iubirea lui. Şi cum nu o putem cuprinde pe toată, restul este dor.
Dor de ursitul nostru: Dumnezeu.
La mulţi ani, România, mireasă ursită lui Dumnezeu!
Dr. Ecaterina Hanganu
