Într-o cameră cenuşie, cu pereţii coşcoviţi, lângă fereastra prin care se vede un cer veşnic înnourat şi - pierdute-n ceaţă, acoperişurile umede ale oraşului - tatăl îşi strânge la piept copilul bolnav. E umed şi frig - copilul tuşeşte uneori, se sufocă adesea, iar când adoarme, tresare de spaimă. O spaimă fără nume - şi atunci caută braţele tatălui. Nu, copilul nu e răcit. Îl macină încet şi sigur o boală congenitală de cord pe care nici ţara "tuturor posibilităţilor" n-o poate vindeca. Iar tatăl îi repetă mereu şi mereu povestea Muntelui Olimp, unde cerul e atât de albastru, încât poţi vedea zeii Greciei, unde aerul e pur şi înmiresmat, casele atât de albe încât par nouri pe cerul de vară, iar pietrele, lustruite de neodihna mării lucesc în toate culorile, acolo, acolo or să meargă fiindcă acolo e acasă, acolo trăiesc eroii: "Noi suntem neam de eroi, fiule, iar eroii sunt nemuritori". Şi Anthony Quinn repetă la nesfârşit povestea şi face orice ca s-o împlinească - şi îndură tot, numai ca s-o împlinească - fiindcă un grec crede întotdeauna cu tărie în rădăcinile iubirii sale.
O să spuneţi - aşa e filmul, iar Anthony Quinn nici măcar nu era grec.
Şi totuşi...
Şi totuşi este ceva : întrebaţi-i pe cei plecaţi în afară pentru mai mult timp dacă doresc să se întoarcă în ţară: eu am făcut-o. Colegi respectaţi şi extrem de bine cotaţi "în afară", cu posibilităţi de a-şi practica profesiunea la care nici n-ar fi visat aici (şi cu retribuţii pe măsură), sau persoane de condiţie modestă care şi-au găsit loc de muncă, şi-au întemeiat "acolo" familie şi "o duc bine", sau cei care s-au vindecat în urma procedurilor terapeutice complexe aplicate "acolo", dar mai rămân încă sub supravegherea medicilor, răspund la fel: "Acum m-aş întoarce - dar, cu ce să trăiesc acasă?! Când voi aduna suficienţi bani, am să vin. Iar dacă mor înainte, am lăsat prin testament măcar mort să mă aducă... în ţară, acasă". Altcineva, considerat de generaţii întregi "străin" în România fiindcă era de altă etnie, întrebat totuşi de ce nu pleacă în ţara strămoşilor lui, fiindcă e liber acum să circule, a răspuns la fel: "Dar aici e ţara mea, aici până şi pietrele mă cunosc, de ce să plec? Ce să fac acolo?! Am fost, mă duc în vizită uneori la rude, la prieteni şi vorbim zile şi nopţi întregi... de România. Iar la întoarcere, până şi noaptea, când trec graniţa în avion, ştiu că ajung acasă"... Şi fiindcă, probabil, m-am uitat mai ciudat, mi-a spus: "Ştiţi după ce cunosc? Se face aerul dulce şi mi se încălzeşte inima. Sunt acasă !"
O să-mi arătaţi şi "reversul medaliei": pe aceia cărora le e ruşine să-si recunoască naţionalitatea şi nici măcar în propria familie nu vorbesc limba maternă, cei care declară sus şi tare că urăsc ţara... iar dacă "din greşeală" sau mânaţi de cine-ştie-ce interese vin în ţară, îşi manifestă făţiş şi activ dispreţul faţă de toţi şi toate... Aşa şi e: omul e liber să-şi vândă inima... Doar a mai fost vândută pentru treizeci şi trei de arginţi. E drept că nu se mai spânzură nimeni de remuşcare - doar se ofilesc, dezrădăcinaţi, încet şi sigur, iar metodele de sinucidere au evoluat. Ba chiar sunt ajutaţi să moară: în fond, căminele de bătrâni şi euthanasia sunt o soluţie... "convenabilă", în sistemul pe care atât de mult îl laudă.
"Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în mine şi eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15,5). E parabola rădăcinii şi a dezrădăcinării. Deplângem mereu dificultatea întemeierii şi susţinerii unei familii, atragem atenţia asupra riscului "legăturilor" întâmplătoare, numim "asasinat" (şi pe bună dreptate) uciderea într-o formă sau alta a fiinţelor încă nenăscute, dar rădăcina răului pe care-l vedem şi a binelui pe care-l dorim e mult mai adâncă.
Orice iubire începe în locul unde ai deschis întâia dată ochii. Iubirea de Dumnezeu începe aici, lupta dificilă pentru ca propria viaţă să aibă o structură are temelia acestei iubiri. Chiar şi plecarea are susţinerea aceleiaşi iubiri. Cât timp rădăcinile sunt vii, rămâi în Isus şi Isus în tine, viaţa se desfăşoară în lumină şi bucurie, în blândeţea fără sfârşit a singurei iubiri care contează şi durează iar acea iubire este ea însăşi chezăşia vieţii. În medicina tradiţională se spune că, pentru a fi sănătos, trebuie să mănânci măcar o dată în an fructe din copacul sub care te-ai născut. Fiindcă aici sunt rădăcinile vieţii tale. Numai aşa viaţa ta creşte ca un copac imens cu seva iubirii şi respectului, cu dăruirea pentru toţi şi toate sub soarele iubirii şi dăruind la rândul tău iubirea pentru ca alţii să-şi facă în ramurile tale "cuib" cald şi trainic vegheat mereu de iubirea lui Dumnezeu.
Pentru iubire a fost creat universul, pentru iubire omul a fost creat. Păcatul originar e păcatul împotriva iubirii absolute cu care Dumnezeu ne iubeşte şi care ne uneşte cu el. Şi totul, întreaga iubire începe cu primul cuvânt rostit - poate fi "mama", sau "tata" sau... dar oricare ar fi acela, are o singură rădăcină: "acasă". De aceea are iubirea rădăcini atât de adânci - cât tot universul nostru.
*
.... În albastrul cerului, în avionul care-l ducea spre "acasă", Anthony Quinn repeta: "Suntem neam de eroi, fiule, iar eroii sunt nemuritori".
Dr. Ecaterina Hanganu
