Omenirea a aşteptat mii de ani venirea lui Mesia în lume. Şi câte aşteptări şi-au creat în jurul acestei promisiuni, a persoanei tale! Te-au imaginat frumos, înţelept, puternic, şi era normal, pentru că doar în forţa ta omul învins mai putea să creadă, omul deznădăjduit în această aşteptare se încredea, şi doar în înţelepciunea ta mai vedea soluţii la dilemele vieţii, la toate dificultăţile pe care le avea.
Ei priveau la acea venire cu nerăbdare, cultivau sosirea ta pentru ca ea să nu fie uitată de omenire. Câte speranţe, câtă credinţă a fost necesară!...
Tu, însă, ai venit între noi în cea mai adâncă tăcere şi sărăcie: discret ai ales şi te-ai lăsat înconjurat de persoane simple care nu-şi puneau prea multe probleme. Nu-şi puneau nici multe întrebări şi lăsau ca viaţa ta să se scurgă în anonimat. Ba, şi mai mult, atunci când la 30 de ani ţi-ai lăsat satul natal pentru misiunea ta, i-ai pus în dificultate; cum putea fi altfel?! "E unul dintre noi" se scuzau cu toţii. La ce mare încercare i-ai pus! Te-au văzut crescând zi după zi, cum se putea ca unul dintre ei să poată afirma: "Astăzi s-a împlinit cuvântul Scripturii pe care voi l-aţi auzit cu urechile voastre"? (cf Lc 4, 21).
Noi, oamenii de azi, credem că erau foarte norocoşi contemporanii tăi pentru că te-au cunoscut, întâlnit, ţi-au vorbit, poate chiar îi invidiem, dar oare noi te-am fi acceptat ca Cristos în aceeaşi situaţie? Suntem oare noi mai norocoşi decât ei?
Există totdeauna aspectul exterior care ne confundă un pic. Te-ai prezentat blând şi smerit gata oricând să ierţi, să vindeci pe oricine se apropia de tine. Cum te-ar fi judecat oare omul de azi?
Cred că situaţia nu ar fi prea diferită de cea de a cum 2000 de ani. Bunătatea ta ar fi judecată ca slăbiciune, cuvintele tale i-ar fi făcut să viseze pe cei sensibili. Cei care ar fi crezut în tine s-ar fi definit "visători". Ştii de câte ori ţi-ar fi închis gura spunându-ţi "e pură utopie"?
Da, pentru că împărăţia ta costă atât de mult încât trebuie să ne lepădăm de noi înşine pentru a realiza o societate cu adevărat fraternă. Să fim capabili să privim faţă în faţă pe duşmanul nostru, să-l iertăm, să ne rugăm pentru el, să-l iubim ca pe noi înşine e un efort imens, Isuse al meu!
Atunci te-ai luptat cu fariseii, acum ai fi fost luat în asalturi de mass-media... câtă vorbărie inutilă! Mesajul tău ar fi fost travestit, ar fi avut atâtea variante încât ar fi confundat pe oricine. Te-ar fi chemat foarte des la televiziune, ţi-ar fi luat o sumedenie de interviuri, ai fi fost o adevărată mană pentru orice jurnalist. Îmi imaginez confuzia; dar măcar te-ar fi cunoscut toţi. Dar nu... ar fi mai just să spunem te-ar fi văzut, deoarece a cunoaşte adevărul astăzi e aproape imposibil. Cred că ar fi trebuit să fi un mare comunicativ.
Asta e logica umană.
Tu ne-ai fi dat gata prin simplitatea ta dezarmantă, ai fi ales încă odată calea iubirii iar noi am fi fost confuzi ca mai înainte. Tu vorbeşti direct la inima omului, tu baţi şi aştepţi ca, acest om deşi alipit de orgoliul său, să-ţi deschidă şi să se lase sedus.
Ce fel de inimă avem în noi? Totul trebuie să fie logic din punct de vedere uman şi susţinut de raţiune. Ce fel de inimă trebuie să aibă cel care te urmează?
Pasionat, îndrăzneţ ca cel care te întâlneşte pe drumurile Ierusalimului şi îţi spune "Te voi urma oriunde vei merge?" (Lc 9, 57.62). Tu ai citit multă impulsivitate în acel om prea entuziast şi pentru a dezmorţi entuziasmul, ca să-l ajuţi să fie conştient de alegerea sa, i-ai pus în faţă o altă dilemă: eşti gata să renunţi la tot, să trăieşti chiar şi în sărăcie pentru mine?
Deci ne vrei decişi şi responsabili, nu vrei prea mulţi "dacă" sau "dar". Ne vrei convinşi în iubire pentru tine, fără rezerve. Nimeni şi nimic nu a trebui să împiedice acest raport de prioritate. Vrei o iubire totală "din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile". O iubire care se naşte în tine şi te traversează pe tine. Ea ne îmbogăţeşte şi se revarsă peste aproapele nostru în mod gratuit, fără scopuri secundare...
Mă întreb: ar putea supravieţui iubirea dacă ar fi exclusiv rezervată ţie?
Poate omul ignora acea dorinţă a simţurilor care îl satisfac, precum atingerea, vederea, simţirea, auzul. Poate că iubirea spirituală care trăieşte în inima omului trebuie transformată în acţiune, în gesturi concrete, pentru ca să fie revărsată peste ceilalţi, dar îi este şi util să guste deziluziile inevitabile pe care toţi ştim să le oferim cu multă generozitate. De fapt, după o deziluzie, cu mai mult entuziasm aleargă la iubirea ta absolută pentru a cere susţinere, pentru a căuta un confort şi o mângâiere. Toţi avem nevoie de sprijinul tău, să rămânem în tine. Ca să crească liberă, iubirea umană trebuie să parcurgă în mod necesar această cale, să treacă prin iubirea ta ca să ajungă la ceilalţi. De fapt ce viaţă ar mai fi viaţa lipsită de iubire?
Dar tu, primul dintre toţi, te oferi drept exemplu: inima ta este mereu îndreptată către Tatăl, toată fiinţa ta este în Tatăl şi în acelaşi mod ne incluzi în această îmbrăţişare. Această iubire a ta, pasionată şi totală pentru noi, nu a ezitat să se dăruiască în mod spontan şi gratuit, ba şi mai mult, ca să o completezi, tu ceri inima noastră pentru ca să îl iubeşti în noi pe Tatăl. Ce pasiune care se revarsă, fără sfârşit, atât de neînţeleasă pentru noi oamenii atât de limitaţi!
Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta!
Sr. Silvia Brandiu (Surorile "Maria Bambina")
