Dintotdeauna s-au agitat în istoria omenirii scenarii apocaliptice - unele prezicând exact data extincţiei totale - cu aceeaşi "precizie" cu care, cândva, se ştia exact ziua şi ora când anume - mai alaltăieri, în urmă cu vreo patru mii de ani - Dumnezeu a creat lumea; şi fiindcă anul 1.000 a trecut şi pământul a continuat să existe, nu-i nimic, omul trebuie să "spere" în distrugere; ba a trecut chiar şi anul 1843-1844 (21 martie şi 18 aprilie 1844 - numite în istorie "cele două mari dezamăgiri" millerite1) fără ca a doua venire a lui Isus să cureţe tot pământul prin foc; însă a venit Revelionul 2000, care avea să fie cu siguranţă momentul unui cutremur catastrofal, dar fiindcă Bunul Dumnezeu "şi-a râs în barbă" de prezicătorii "cutremurici", mass-media şi-a spus că timpul nu-i pierdut: nu-i nimic, vine 2012 - ba nu, 2100... sau 2500... sau... şi uite aşa au pierdut din vedere ceea ce tot ei considerau ca "semn" al violenţei: numărul 11. Numai că omul nostru obişnuit, cu bun-simţ înnăscut, s-a cam plictisit de manipulări horror - şi atunci, iată, îi abatem altfel atenţia de la problemele existenţei şi mai ales, de la existenţa sub soarele lui Dumnezeu - nu, nu se mai distruge nimic, ci "se înalţă" totul: vibraţie, minte, inimă, valuri de energie se revarsă asupra tuturor, se activează "Codul Sursa", se deschide portalul interstelar sub conducerea Consiliului Suprem Pleiadian exact la ora 11.11 din 11.11.11 - etc. etc., iar omul devine el însuşi, Cristos. De data aceasta manipularea e ceva mai subtilă: Răul poate face şi "flori", îmbătătoare - dar astfel de flori au mereu şarpele în jurul tulpinii - tentaţia dintotdeauna a omului: să devină egalul lui Dumnezeu...
Şi totuşi, se uită ceva: 11+11+11=33
Treizeci şi trei...Vârsta lui Isus Răscumpărătorul. Vârsta la care Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat. Vârsta eliberării.
Treizeci şi trei de ani - tot atâţia ani s-au împlinit anul acesta, la 16 octombrie, de când Duhul Sfânt l-a ales pe Karol Cardinal Wojtyła la catedra petrină. Şi aceasta "piatră", ca în profeţia lui Daniel, avea să sfărâme picioarele de lut ale colosului comunist şi tot pe "această piatră" Duhul Sfânt avea să înalţe eliberarea întru viaţă şi adevăr a cugetului nostru, fiindcă, aşa cum afirma fericitul Ioan Paul al II-lea, "libertatea trebuie trăită astfel încât să nu ajungă să te distrugă pe tine însuţi" (Veritatis splendor, a X-a enciclică). Iar dacă poate cineva vorbi cu adevărat de-a lungul istoriei despre sensul libertăţii, despre curaj, verticalitate, nobleţe şi frumuseţe, adevăr şi încredere, aceasta este patria fericitului Ioan Paul al II-lea - a cărei zi Naţională o serbăm astăzi, 11 noiembrie.
Este ziua proclamării celei de a doua Republici Polone, când, în 1918, după încheierea Primului Război Mondial, aliaţii au acceptat reconstituirea Poloniei. În război participaseră alături de aliaţi, 2 milioane de ostaşi polonezi, dintre care 450.000 - aproape un sfert - au murit în luptă. Dar şi mai departe Polonia a trebuit să-şi apere fiinţa naţională şi să-şi reafirme mereu independenţa în cursul unor conflicte militare. Cel mai cunoscut este "Miracolul de pe Vistula" (Bătălia Varşoviei, 12-25 august 1920), când trupele poloneze, conduse de Józef Piłsudski, primul şef de stat al republicii, printr-o tactică neobişnuită, au învins armatele sovietice, opunându-se astfel planului lui Lenin de globalizare a comunismului. Vulturul alb învinsese steaua roşie. La conducerea trupelor sovietice se afla Leon Trotsky, fondatorul Armatei Roşii (care avea să fie asasinat în 1940 din ordinul lui Stalin), iar, printre comandanţi, Iosif V. Stalin. Înfrângerea ruşilor a fost grea şi cu consecinţe de mare anvergură pe plan politic - dar criminalii nu-i uită niciodată pe cei cărora n-au putut să le facă rău- şi stau la pândă. Răzbunarea asupra Poloniei avea să vină în Cel de-al Doilea Război Mondial, când Germania nazistă şi armatele ruseşti au intrat simultan în Polonia. Fără ajutor din afară, singură în faţa a doi coloşi, Polonia a rezistat luptând pentru fiecare palmă de pământ, 39 de zile. După care lupta s-a mutat în ilegalitate, sub toate formele imaginabile, pe tot parcursul războiului: lupta armată, cultură, religie. Rezistenţa polonă a fost loială guvernului aflat în exil şi ostilă instalării comunismului în Polonia, iar acţiunile sale au culminat la 1 august 1944, când "Armia Krajowa" a iniţiat Insurecţia din Varşovia împotriva naziştilor. Aşa cum era de aşteptat, Stalin nu a trimis (deşi promisese) Armata I în ajutor - era de fapt coerent în acţiune: doar cu un patru ani înainte comandase masacrul de la Katyn - iar insurgenţii au capitulat după 63 de zile. Lupta de rezistenţă a continuat.
Ce a urmat, ştim cu toţii.
"Micul soldat" (în memoria tuturor copiilor care au luptat în rezistenţă), "Monumentul celor deportaţi în Siberia" şi "Victoria" din Varşovia sunt doar trei din multele monumente care vorbesc despre acele zile. Şi nu numai. E de ajuns să le priveşti, chiar fără să ştii istorie. E viaţa unei naţiuni născută liberă, creştinată de 1000 de ani şi care vorbeşte dintotdeauna, cu toată fiinţa ei, despre credinţă, speranţă şi iubire. Iar martirajul, aşa cum spunea fericitul Ioan Paul al II-lea, "este paradigma libertăţii trăite prin puterea adevărului". De acolo, din Piaţa Victoriei din Varşovia, dominată de statuia tuturor eroilor Poloniei, a invocat Duhul Sfânt: "Strig - spunea el - eu, care sunt fiul Poloniei, eu, care sunt şi papa Ioan Paul al II-lea, strig din străfundul acestui mileniu, strig în ajunul Pogorârii Duhului Sfânt:
Să coboare Duhul Sfânt.
Să coboare Duhul Sfânt
Şi să înnoiască faţa pământului,
Faţa acestui pământ"2
Sunt monumente şi oameni. Sunt monumente pentru oameni. Pentru că sunt oameni-monumente. Unul din aceştia este fericitul Ioan Paul al II-lea, fiul Poloniei. Iar mesajul său oglindeşte sufletul întregii sale naţiuni, frumoasă, liberă, neînfricată:
"Cineva ţine în mâinile sale destinul acestei lumi trecătoare. Cineva ţine cheile morţii şi iadului. Cineva este alfa şi omega istoriei umane, fie individuale, fie colective. Iar acest cineva este iubire. iubire devenită om, iubire prezentă neîncetat printre oameni... Numai el poate să dea asigurarea supremă atunci când spune: «Să nu vă fie frică!»"3
11.11.11.
La ceas aniversar să rostim cu inima, cu gândul, cu amintirea şi prezentul, cu viitorul în prezentul dintotdeauna, privind în sus şi înainte: "La mulţi ani, Polonia! La mulţi ani tuturor fiilor ei, oriunde vă aflaţi!"
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 Predicatorul american William Miller (1782-1849).
2 2 iunie 1979, finalul omiliei papei Ioan Paul al II-lea la sfânta Liturghie din Piaţa Victoriei, Varşovia.
3 19 octombrie 1994, cartea Ioan Paul al II-lea: Să trecem pragul speranţei.
