Cardinal Carlo Caffarra, arhiepiscop de Bologna
Linia de gândire pe care o voi urma în tratarea temei despre raportul dintre generaţii este foarte subtilă. De fapt, acest raport trebuie să fie gândit din multe perspective, despre care nu am nici o competenţă. Deci trebuie să mă limitez să descriu un fel de gramatică a raportului.
Voi împărţi reflecţia mea în două părţi: fiziologia raportului şi patologia sa. Cu alte cuvinte: când funcţionează, când este sănătos; când nu funcţionează, când este bolnav.
1. Fiziologia raportului
În acest raport intră în joc cel puţin trei realităţi: tradiţia, principiul de autoritate, libertatea.
Tradiţia este universul de sens care este transmis de la o generaţie la alta. Ce înseamnă univers de sens? Persoana umană nu se raportează la realitate numai pe baza legii stimuli-răspuns; numai pe baza legii necesitate-satisfacere. Poziţia umană în realitate nu este nici numai o problemă de adaptare.
Persoana umană este o fiinţă care întreabă şi care doreşte. Ea pune întrebări cu privire la realitate, dintre care cea mai radicală este următoarea: "pentru ce există ceva şi nu nimicul?". Omul are nevoie să dea motivaţie pentru ceea ce există. Nu numai despre fiecare fragment al realităţii, ci despre întreg ca atare.
În afară de asta persoana umană nu doreşte numai să trăiască, ci doreşte să trăiască bine, să trăiască o viaţă bună: şi ca individ şi ca societate.
Din această structură a persoanei umane se naşte în cele din urmă ceea ce am putea numi "lumea umană" care nu coincide cu lumea fizică şi biologică. Am numit această lume umană universul de sens, deoarece el este creaţia persoanei umane ca răspuns la întrebările sale şi la dorinţele sale. Dau câteva exemple.
Animalele se împerechează, dar numai persoanele umane se căsătoresc. Atunci când animalele se ceartă, soluţia este în forţă; oamenii recurg la tribunale considerând că există o soluţie raţională care trebuie împărtăşită şi de partea care pierde. Nu am văzut niciodată animale construind temple. Nunţile, tribunalele, templele sunt constitutive ale acelui univers pe care l-am numit de sens.
"În acest context trebuie să observăm că conceptul de lume are două semnificaţii; o dată indică ansamblul a ceea ce există din intervenţia mea...; însă conceptul de lume are şi o a doua semnificaţie şi indică ansamblul a ceea ce se naşte atunci când eu întâlnesc entitatea, ceea ce provine din modul meu de a privi, a experimenta, a cunoaşte, din luările mele de poziţie şi din deciziile mele, din modul meu de a acţiona şi de a da formă" (R. Guardini, Etica, Morcelliana 2001, 55).
Atunci când o nouă persoană umană intră în viaţă, găseşte deja constituit acest univers de sens, lumea în a doua semnificaţie. Cel care l-a precedat consideră necesar să-l transmită, în mod obişnuit. Ba chiar îl introduce în realitate, în viaţa tocmai prin această transmitere. Este ceea ce numim educaţie. Atunci când vorbesc despre tradiţie înţeleg universul de sens care este transmis din generaţie în generaţie.
Această transmitere constituie legătura dintre generaţii, care leagă o generaţie de alta.
Această legătură, adică tradiţia, este constituită din două principii operative: pe de o parte - generaţia care transmite - principiul de autoritate; pe de altă parte - generaţia care primeşte - principiul de libertate.
Principiul de autoritate trebuie să fie înţeles bine în acest context. El denotă o modalitate proprie a transmiterii, a educării. Pentru a percepe această modalitate să pornim de la o constatare.
Există două tipuri de adevăruri pe care noi le putem cunoaşte: adevăruri pur formale şi adevăruri existenţiale. Primele sunt adevăruri care nu sunt în măsură să exercite nici o provocare asupra libertăţii celui care le cunoaşte. Faptul de a şti că fluviul cel mai lung de pe pământ nu este Nilul ci Mississippi nu are nici o influenţă asupra alegerilor pe care trebuie să le fac, asupra stilului şi modului meu de a trăi. Faptul de a şti dacă există sau nu o viaţă personală după moarte schimbă orizontul fundamental al vieţii.
Cine îmi transmite cunoaşterea primului tip de adevăruri are autoritatea de a face asta dacă are competenţa. Autoritate înseamnă în acest caz pur şi simplu competenţă. Problema e mai complexă pentru al doilea tip de adevăruri.
Desigur, este cerută competenţa. Dar nu e suficient. Deoarece se transmite un mod de a fi în realitate, un mod de a trăi, pentru ca acesta să poată fi primit trebuie să aibă în el însuşi o atare fascinaţie încât să exercite o atracţie profundă. Augustin a scris pagini foarte profunde în această privinţă. Abstracţiile nu fascinează; persoanele sunt cele care fascinează.
Principiul de autoritate denotă condiţia în care se află persoana care transmite tradiţia: este forma vie a ceea ce transmite. Putem spune şi că principiul de autoritate este mărturia, care este mai mult decât exemplul. Isus este Adevărul pentru că este Calea; este Calea pentru că este Adevărul. Şi pentru aceasta este Viaţa: "cine îl are pe Fiul are viaţa; ci nu îl are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa" (1In 5,12).
Principiul de libertate desemnează chipul celui care primeşte. De fapt, tradiţia este oferită mereu libertăţii celui care o primeşte. Dacă ar avea un alt destinatar n-ar mai fi transmitere a universului uman.
La originea experienţei noastre şi a concepţiei de libertate se află trei evenimente: alianţa sinaitică, polis greacă, res publica romană.
Nu avem acum timp de a analiza amănunţit aportul fiecăruia. Mă limitez la câteva referinţe esenţiale.
Toate cele trei evenimente generează o idee de libertate ca de un bine uman împărtăşit: suntem liberi împreună şi în cadrul unei comunităţi. Ideea de o libertate care să fie afirmare de sine făcând abstracţie de ceilalţi este absentă şi incomprehensibilă. Începe să se impună o astfel de idee numai în stoicism, într-un moment de mare criză a civilizaţiei greco-latine.
Însă împărtăşirea binelui libertăţii nu este numai sincronică: între cei prezenţi. Conform alianţei sinaitice libertatea se naşte din cauza unui eveniment - eliberarea din Egipt - a cărei amintire trebuie să fie păstrată mereu "din generaţie în generaţie", sub pedeapsa pierderii sale. Şi de aceea libertatea se constituie în ultimă analiză păstrând alianţa cu Domnul. Persoana devine liberă în cadrul acestei istorii amintite, celebrate, împărtăşite.
În viziunea greacă libertatea este împărtăşire a deliberării cu privire la viaţa din polis; astfel se naşte ideea de democraţie. Libertatea este înrădăcinată în exercitarea raţiunii, presupunând că bunurile umane sunt bunuri comune.
În viziunea romană libertatea este strâns legată de lege: pentru aceasta suntem liberi - scrie Cicero - pentru că avem legile. Şi legea exprimă conştiinţa existenţei unei "res publica" şi decizia pentru a o păstra şi a o apăra.
Şi de aceea, scrie Cicero, poporul nu este "omnis coetus moltitudinis, sed coetus iuris consensus et utilitatis communione sociatus" (citat în Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, 2, 21).
Viziunea creştină îşi va însuşi acest triplu raport şi-l va integra în propunerea libertăţii drept capacitate de a crea legătura iubirii în slujirea reciprocă.
Acelaşi Augustin îl va corecta pe Cicero şi va scrie: "populus est coetus multitudinis rationalis, rerum quas diligit concordi communione sociatus" (ibid., 19, 24).
Tradiţie - autoritate - libertate sunt cele trei măreţii care în raportarea lor concretă constituie un adevărat şi bun raport între generaţii.
Perfecţiunea propriei persoane nu poate avea loc în izolarea individualistă. Spun asta în sens diacronic. Fiecare dintre noi se naşte în cadrul unui univers de sens deja constituit care trebuie să-i fie transmis: aceasta este calea pe care, parcurgând-o, fiecare intră în realitate.
"Acest lucru este legat de faptul... istoricităţii fiinţei umane. Omul începe existenţa sa în cadrul unui dat precis, al unei situaţii istorice şi al unei comunităţi umane care îi transmite imediat, involuntar şi ca un destin, caracteristica sa de multă vreme existentă şi structurile sale care sunt în vigoare" (L. Scheffczyk - A. Zigenaus, Fondamenti della dogma, Lateran University Press, Roma 2010, 113).
Dar în acelaşi timp, calea în care se află omul născându-se trebuie să fie parcursă cu propriile picioare. Persoana umană devine ea însăşi sau se neagă pe ea însăşi în mod necesar în decizia personală; care, în momentul în care este confruntată cu universul de sens în cadrul căruia este introdusă, îl asumă şi îl asimilează sau îl refuză. În orice caz, este un act al persoanei care nu este niciodată repetitiv.
2. Patologia raportului
Raportul dintre generaţii se "îmbolnăveşte" şi de boală mortală atunci când degenerează una sau toate cele trei realităţi care îl constituie sau când nu funcţionează raportul lor. Din motive didactice iau în considerare în mod distinct cele două posibilităţi, chiar dacă în realitate se adeveresc, atunci când se adeveresc, împreună.
2.1. [Prima ipoteză]. Degenerarea tradiţiei este tradiţionalismul; a principiului de autoritate este autoritarismul sau permisivismul; a principiului de libertate este arbitrarul şi conformismul.
A) Tradiţionalismul îl putem descrie ca atitudinea care identifică o viziune particulară a realităţii ca unica în întregime adevărată şi bună, deci singura în măsură să suporte propunerea educativă.
Tradiţionalismul înţeles aşa are rădăcină în grave erori antropologice. Experienţa realităţii, proprie omului, poartă cu sine şi în sine o atare bogăţie pe care conştientizarea sa din partea omului nu poate să nu cunoască dezvoltare sau chiar întunecare.
Universul de sens în care omul exprimă experienţa sa despre realitate este operă a raţiunii umane, care este împiedicată sau favorizată şi de condiţiile morale în care se află persoana umană. Într-un anumit sens, fiecare generaţie trebuie să se întoarcă la izvor - întâlnirea cu realitatea - pentru a o face să curgă din nou. Şi acest lucru nu se poate întâmpla omeneşte decât printr-un proces viu de transmitere. [A se vedea ceea ce scrie H. Arendt în Tra passato e futuro, Firenze 1970, 9]. Augustin scrie profund că Dumnezeu îl creează pe om pentru ca să poate avea loc mereu un "început". Distincţia istoriei de natură se află în asta. Tradiţionalismul neagă necesitatea acestui proces pentru că îl fixează într-un moment considerat privilegiat.
Degenerarea tradiţiei în tradiţionalism corupe mai direct principiul de autoritate, aşa cum putem vedea imediat.
B) Degenerarea principiului de autoritate poate asuma două forme: autoritarismul şi permisivismul.
Autoritarismul este o consecinţă directă şi imediată a tradiţionalismului.
Autoritarismul este atitudinea care identifică introducerea noii generaţii în realitate cu consensul dat din partea acesteia la universul de sens pe care cel care exercită autoritatea îl identifică cu adevărul şi bunătatea tout court. Tradiţionalistul este mereu autoritar.
Problema este delicată şi importantă. Transmiterea universului de sens nu este pentru sine însăşi, nu este finalizată pentru ea însăşi, ci pentru introducerea noii generaţii în realitate, pentru întâlnirea acesteia cu realitatea. Pentru aceasta tradiţia este mereu expusă riscului să fie refuzată de subiectul căruia îi este transmisă, să fie coruptă, sau să fie acceptată liber. Deci tradiţia se supune confruntării celui care o primeşte, între experienţa pe care acesta o are despre sine însuşi şi ceea ce îi este transmis. Confruntare care poate avea unul din rezultatele amintite mai sus.
Autoritarismul este o atitudine care nu poate admite această confruntare pentru că este un tradiţionalist. Consecinţa este că, puţin sau mult, autoritarismul transmite mereu impunând, nu propunând.
Dar nu mai puţin gravă şi poate că astăzi mai frecventă este cealaltă boală mortală a principiului de autoritate: permisivismul.
Permisivismul este atitudinea celui care consideră că transmiterea oricărui univers de sens distruge principiul de libertate.
Această degenerare a principiului de autoritate îşi are rădăcinile într-o eroare antropologică foarte gravă: persoana umană este incapabilă să ajungă la un adevăr cu privire la binele persoanei, un adevăr care să poată fi împărtăşit de orice subiect raţional. Omul poate avea numai opiniile sale care nu au nici o validitate universală: "Nu suntem capabili să facem un pas dincolo de noi înşine" (D. Hume).
Din asta derivă că orice propunere a unei căi care trebuie parcursă pentru a fi introduşi în realitate este o hoţie necuvenită faţă de noua generaţie. Aceasta trebuie să înveţe imediat să-şi asume acel destin de singurătate care este soarta omului. Nici o naraţiune a vieţii nu poate fi povestită de o generaţie alteia. Noua generaţie poate cel mult să fie ajutată să dobândească instrumentele pentru a impune propriul punct de vedere, adică propriul interes: pentru a convinge, nu pentru a determina.
Permisivismul implică şi eroarea de a identifica libertatea şi spontaneitatea. Dar cu asta suntem deja în a treia degenerare, aceea a principiului de libertate.
C) Degenerarea principiului de libertate, în contextul despre care vorbim, aş putea-o denota ca o concepţie şi experienţă a unei libertăţi fără rădăcini. Kierkegaard o numea disperarea posibilităţii pure lipsită de orice necesitate. Marele filozof danez o descrie în modul următor: "Oricât de agitată ar fi marea şi în orice punct din lume s-ar găsi cineva, busola indică mereu direcţia nordului. Însă pe marea posibilităţii... nu este posibil a distinge când acul magnetic deviază şi când indică direcţia corectă". În manieră autobiografică, F. Kafka a exprimat acelaşi lucru: "am o experienţă şi nu glumesc spunând că este un rău de mare pe pământ uscat".
Sunt două metafore mai capabile să descrie degenerarea principiului de libertate. Prima este aceea a dezrădăcinării. Sfântul Toma scrie: "rădăcina întregii libertăţi este judecata raţiunii". Dacă este negată posibilitatea de a ajunge la adevărul cu privire la bine, libertatea are înlăuntrul său golul de sens [ce sens are a alege A şi nu B, dacă A şi B au aceeaşi valoare?] şi în afara sa deşertul ["nu suntem capabili să facem un pas dincolo de noi înşine"].
Cealaltă metaforă este aceea a vagabondului, care înlocuieşte metafora creştină a pelerinului: vagabondul nu are ţintă; ţinta este călătoria însăşi.
Cealaltă degenerare mortală a principiului de libertate este conformismul. Nu mă opresc asupra acestei degenerări; ea poate fi identificată cu uşurinţă.
2.2. [A doua ipoteză]. Degenerarea chiar şi numai uneia din cele trei măreţii împiedică raportul lor corect, corelaţia lor vie. Adică împiedică raportul inter-generaţional.
Ar fi foarte interesant de făcut un parcurs istoric pentru a verifica tot ceea ce tocmai am spus. Însă pentru scopul nostru nu este necesar. Totuşi el a depozitat câteva forme în societatea occidentală, câteva evenimente culturale. Mă limitez să le amintesc foarte sintetic.
Prima figură a fost marginalizarea persoanei în vârstă. Rezistă încă în parte în figura bunicilor, dar cred că putem spune că configuraţia, chipul pe care şi-l dă societatea occidentală nu include figura bătrânului.
A doua figură a fost şi este excluderea progresivă a tinerilor din ţesutul social. Tânărul este considerat, şi se simte tot mai mult, supra-numerar şi superfluu pentru construirea edificiului uman. Semnele aceste figuri sunt, de exemplu, dificultatea enormă a tinerilor de a avea un loc de muncă şi recurgerea la lipsuri dincolo de orice parametru raţional.
A treia figură este delegitimarea progresivă a familiei întemeiată pe căsătorie de a fi locul privilegiat în care tradiţia, autoritatea şi libertatea se corelează în modul adevărat şi corect; unde tradiţionalul şi noul [naşterea unui copil!] îşi aparţin reciproc.
Concluzie
Vă spuneam încă de la început că reflecţia mea va avea un fir foarte subţire. Cred totuşi că orice problemă inter-generaţională îşi are rădăcinile în corelaţia dintre cele trei măreţii despre care am vorbit.
Raportul dintre generaţii nu va putea fi considerat niciodată rezolvat o dată pentru totdeauna, eventual prin vreo "tehnică didactică".
Şi nu va putea fi niciodată rezolvată o dată pentru totdeauna pentru un motiv foarte simplu. Noile generaţii au fost mereu caracterizate, şi sunt şi astăzi, de conştiinţa vie şi de o necesitate, de un gol al inimii, de un fel de rană şi de o incapacitate de a-i corespunde singuri, de a se vindeca singuri. Din această condiţie aşa de specifică a tinerilor se naşte aşteptarea şi invocaţia ca vreunul să le poată da răspuns.
Atunci când tânărul păstrează această poziţie în viaţă; când îl întâlneşte pe adultul care îi oferă răspuns, atunci eu-l tânărului şi eu-l adultului vor descoperi şi vor trăi apartenenţa la aceeaşi istorie, la acelaşi destin: colegi ai aceluiaşi pelerinaj. Urgenţa educativă consistă în faptul că este tot mai dificil a întâlni pe cel care să ştie să vină în întâmpinarea eu-ului în aşteptare al tânărului: a găsi educatori.
P.S. În acest moment ar trebui să vedem, cu ochii credinţei, cum a rezolvat Isus această problemă. Şi soluţia are un nume: Biserica. Ea trăieşte dintr-o Tradiţie, pe care bătrânii ["prezbiterii"] o păstrează şi o transmit, aşa încât Biserica reîntinereşte mereu. Dar... ars longa sed vita brevis!
(După Zenit, 3 septembrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
