Colocviu cu arhiepiscopul Renzo Pegoraro, președinte al Academiei pontificale pentru Viață
„Rănile invizibile” ale sufletului pe care Biserica este chemată să le îngrijească
Există probleme care „ating profunzimile umanității” asupra cărora Biserica „nu poate rămâne tăcută”. În adâncul sufletului, a explicat arhiepiscopul Renzo Pegoraro, medic și președinte al Academiei pontificale pentru Viață, la mass-media vaticane, se află cu siguranță acele situații legate de „suferința psihică”, cărora Vaticanul însuși le va dedica – așa cum s-a anticipat într-o declarație recentă – următoarea sa adunare, din 1 până în 3 martie 2027. Acestea sunt așa-numitele „răni invizibile”, acel vast domeniu referitor la suferința existențială, care include și bolile mintale, care astăzi par să afecteze un număr tot mai mare de persoane. Acesta este „răul întunecat” căruia scriitorul Giuseppe Berto, din Mogliano Veneto, i-a dedicat cea mai faimoasă și intensă carte a sa. Conferința din martie va fi un moment de reflecție deschis tuturor: nu o conferință medicală sau psihiatrică, ci un atelier pentru a încerca să ofere o abordare cuprinzătoare și interdisciplinară a studiului subiectului, în special în ceea ce privește tratamentul și prevenția.
Când vine vorba de „persoană, în dinamica sa psihică internă, Biserica are datoria să intervină și să se pronunțe”, clarifică Pegoraro, „și pentru că nu totul poate fi clasificat imediat drept patologie: există un vast câmp de suferință spirituală” pentru care religia, și creștinismul în special, pot oferi un răspuns. Primul dintre acestea este propunerea unei întâlniri cu prezența vie a lui Cristos, adevărul pentru existența umană. „Și Psalmul spune (8,4-6): «Ce este omul, că te gândești la el și fiul omului, că te îngrijești de el?»”. Acest lucru este cu atât mai adevărat astăzi, când fenomene de fragilitate precum respingerea realității, izolarea individuală, evadarea în lumea digitală și dificultatea de a se accepta pe sine și de a înțelege sensul existenței sunt în creștere.
Apoi, există bolile mintale propriu-zise. În mai 2026, revista The Lancet a documentat, într-un studiu realizat de cercetătorii de la Institute for Health Metrics and Evaluation (IHME), în colaborare cu parteneri de la Universitatea din Queensland, Australia, cum numărul persoanelor afectate s-a dublat din 1990: conform sondajului, peste 1,2 miliarde de peroane suferă acum de acestea. Acestea includ, de exemplu, tulburări din spectrul autist, tulburări de anxietate, hiperactivitate și tulburare depresivă majoră (MDD, major depressive disorder), care au înregistrat un vârf în special în anii post-Covid. „Vorbim despre invizibilitate pentru că, în multe cazuri, implică ceva care este în interior, care nu poate fi văzut decât în anumite acțiuni, în anumite comportamente care necesită interpretare pentru a nu cădea ușor în stigmatizare sau concluzii pripite”. Există o complexitate care „trebuie descifrată”. Precum și „creșterea semnificativă care a avut loc în acești treizeci de ani: să înțelegem ce îi afectează pe tineri, ce fel de probleme există în rândul multor persoane în vârstă, ce se întâmplă și în cadrul familiilor. Totul ne provoacă”.
Ceea ce impresionează sunt greutățile trăite de copii și tineri, în special cei cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani, dar și cei mai tineri. Aceștia sunt condiționați de o societate care nu le mai permite suficient timp pentru a crește și a se maturiza. Sunt prinși într-o „mentalitate de performanță” care îi identifică exclusiv cu succesele sau eșecurile lor, ca și cum realizările lor „ar fi” ei. Sunt dezorientați de punerea sub semnul întrebării a tuturor certitudinilor și dovezilor, în special a celor legate de familie, relații și societate, odinioară împărtășite de credincioși și necredincioși, iar astăzi practic îndepărtate de ceea ce s-ar putea numi o moștenire comună. „Există diferite realități care se intersectează”, subliniază arhiepiscopul: „Faptul de a se simți inadecvați, trăirea într-o societate dezorientată, care se mișcă din ce în ce mai rapid, și dificultatea de a cultiva relații semnificative atât în interiorul, cât și în afara familiei, la un nivel prietenos. Există multe contacte, dar nu se simt cu adevărat bineveniți, respectați, protejați sau iubiți”. Apoi, există instrumente digitale – pe care mulți le definesc drept medii de viață – precum rețelele sociale, care „din păcate au consecințe extrem de negative”, din ce în ce mai mult evidențiate de comunitatea științifică atât din SUA, cât și din Europa. Acestea creează dependență prin producerea de stimuli dopaminergici și alterează dezvoltarea neurocognitivă. Pegoraro îndeamnă la mare prudență în aceste domenii, deoarece „compromit echilibrul unei persoane: trebuie să înțelegem mai bine aceste fenomene, impactul lor asupra vieții, să înțelegem cum să intervenim, știind că atât analiza, cât și abordarea trebuie să fie interdisciplinare”. Este esențial să-i ajutăm pe tineri „să-și recupereze o mai mare relaționalitate, o prezență fizică mai atentă și senină cu ei înșiși și cu ceilalți, să cultive spiritul, care cu siguranță ține de o dimensiune religioasă, dar și umană, a fiecăruia, asupra sensului, asupra lumii de dincolo, asupra lui Dumnezeu ca punct de referință și cheie pentru înțelegerea vieții, care în tradiția creștină ne amintește că suntem deja iubiți și mântuiți”.
„Există și factori sociali mai largi care influențează: criza politică, războiul, pandemiile, urgențele climatice și, pe scurt, o serie întreagă de evenimente «externe» care insuflă multă anxietate, frică, dificultăți de a gândi la viitor și de a gândi despre viitor”: afecțiuni care pentru mulți tineri sunt o sursă de disconfort și suferință. În cele din urmă, adaugă Pegoraro, trebuie luate în considerare unele dinamici fizice: adică „modul în care abordăm viața de zi cu zi, care ar trebui să aibă propriile programe și ritmuri” și, în schimb, de exemplu, „tinerii de astăzi nu au timp, nu dorm bine sau deloc ca să petreacă timp în fața ecranelor, au un somn agitat” pentru că sunt condiționați de interacțiunile digitale, trăind cu „smartphone-ul mereu în mână”, o adevărată extensie a corpului: sunt dependenți de el și pierd contactul cu realitatea. Și altele mai psihologice: „Prietenii fragile; incapacitatea de a râde într-un mod sănătos, senin; relații distorsionate cu natura, obișnuiți cum sunt să locuiască în lumi artificiale care nu antrenează mintea la atenție și la contemplare” a creației, precum și „la recuperarea energiilor spirituale”.
Toate problemele care nu privesc doar Occidentul așa-zis opulent. Dar ele afectează și zonele mai sărace ale planetei cu incidență tot mai mare, precum Africa subsahariană sau unele zone din Africa de Sud, scrie „The Lancet”, care a analizat cazul a 204 de țări și teritorii. Acesta va fi discutat la adunarea generală a Academiei de anul viitor. „Cântăresc foarte mult fenomenele de violență, războaie, migrații, crize alimentare, care duc în mod firesc la pesimism, resemnare, evadare, destrămarea comunităților și compromit echilibrul și sănătatea mintală”.
În acest sens, lucrarea Bisericii este să „fie profetică: lansată într-o misiune de a proclama mântuirea și străduindu-se să cultive speranța care dă sens vieții”. Iar a mărturisi despre caritate și speranță „înseamnă și cultivarea unui spirit critic față de prezent, pentru a denunța ceea ce merge rău și ceea ce provoacă rău”, lucrând „încontinuu spre o perspectivă asupra viitorului, o mântuire care ne precede și, într-un fel, anticipează așteptările noastre, angajările noastre, trudele noastre și chiar dă sens fricii și descurajării”. În Magnifica humanitas, „există pasaje foarte frumoase pe tema limitelor, eșecului, înfrângerilor, bolii și sărăciei, precum și ca posibilități care trebuie îmbrățișate pentru o perspectivă de angajare, convertire și renaștere. A locui în limite pentru a privi spre viitor”.
Adesea, însă, gestionarea suferinței psihice revine exclusiv rudelor și membrilor familiei, iar atunci se pune întrebarea: cine are grijă de cei care au grijă? Este o problemă „care necesită o atenție sporită din partea instituțiilor de la diferite niveluri”, subliniază președintele. „Trebuie să înțelegem mai bine rolul valoros pe care îl pot juca voluntarii, de exemplu (adesea nu este necesară nicio competență specifică, ci solidaritate, timp și apropiere), sau numeroasele organizații ecleziale angajate să ofere familiilor primire, ascultare și ajutor. Apoi, desigur, trebuie să concepem răspunsuri mai bine structurate, care necesită competențe specializate”, care uneori lipsesc.
Abandonul și singurătatea determină adesea politica – și în multe cazuri instituțiile judiciare – să caute măsuri și scurtături accelerate, cum ar fi eutanasia. Această problemă se află în centrul dezbaterii publice în diferite părți ale lumii și îi afectează și pe cei care suferă de boli mintale. În urmă cu doar câteva zile, parlamentul canadian, printre țările cu cel mai mare număr de decese prin sinucidere asistată din lume, a respins o propunere de „scut” împotriva programului de „asistență medicală în moarte” (MAID) – rezervat oficial persoanelor „cu o afecțiune medicală gravă și ireversibilă” – pentru pacienții psihiatrici. Acest lucru a fost determinat de angajamentul ministrului justiției, Sean Fraser, de a introduce o legislație care ar împiedica extinderea eutanasiei (programată inițial să înceapă în 2027) „la cazurile în care bolile mintale reprezintă singura bază”. Acestea sunt probleme complexe care nu pot fi rezolvate doar la nivel politic, dar din care politica nu poate fi exclusă. Trebuie să ne asigurăm că persoanele primesc îngrijire, să organizăm servicii și facilități medicale mai potrivite pentru a susține anumite valori ale conviețuirii civile, cum ar fi protejarea și apărarea vieții umane chiar și în faza terminală și, în final, să implementăm instrumente adecvate, cum ar fi îngrijirile paliative, care reprezintă un răspuns modern și eficient la nevoia de gestionare a durerii, de îngrijire integrală a individului, de combatere a singurătății și a abandonului și de înțelegere a sensului a ceea ce se întâmplă chiar și atunci când, din păcate, se apropie moartea. Politica, așadar, subliniază Pegoraro, „trebuie să-și facă partea, dar și prin stabilirea unui dialog cu lumea juridică și profesională, cu medicii și asistentele medicale și prin înțelegerea aspectelor etice care implică societatea civilă. Trebuie să existe o reflecție mai amplă, mai profundă, mai puțin pripită și, mai presus de toate, mai puțin ideologică în abordarea persoanelor și a nevoilor lor”.
La Lourdes, papa a subliniat că eutanasia este o „falsă compasiune” și că „a lua o viață este imposibil de considerat ceva normal”, deoarece „fiecare persoană este demnă pur și simplu prin faptul că există”. „Da, Leon al XIV-lea a reafirmat ceea ce au spus toți papii din ultimele decenii: eliminarea unei persoane nu înseamnă a o ajuta. Astăzi avem responsabilitatea de a respecta viața, de a proteja sănătatea și de a promova răspunsuri adecvate chiar și atunci când situația se înrăutățește. Prin urmare, papa a reafirmat pe bună dreptate învățătura Bisericii, inclusiv în documente recente. Academia a fost întotdeauna activă în acest sens. Ne concentrăm pe îngrijirile paliative, asigurându-ne că acestea sunt cu adevărat înțelese, promovate și implementate în diferite contexte. Lucrăm pentru acest obiectiv de cel puțin zece ani: am publicat chiar și o carte albă internațională prin care îi invităm pe toți cei responsabili să își facă partea – inclusiv medici, asistente medicale, farmaciști, politicieni, juriști și filosofi. Aceasta înseamnă terapia durerii și proporționalitatea îngrijirii. Biserica a reiterat de mult timp respingerea îndârjirii terapeutice, dar respinge și abandonul sau inducerea morții din falsă milă”, conchide el.
Roberto Paglialonga
(După L’Osservatore Romano, 21 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
